Am petrecut în multe feluri ziua poeziei, dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că-mi voi petrece această sărbătoare pe șoseaua ce leagă orașul de restul lumii, parcurgând cei 3 kilometri de la serviciul meu din afara cetății, în timpul record de două ore. N-am reușit să stabilesc recordul ăsta nici când se lucra la pod, nici când ne căuta potera de declarații, în perioada de carantină. Dar azi, eeei, azi era o zi specială și trebuia marcată corespunzător.
În orașul meu se întâmplă tot felul de chestii, nu e ca-n locul ăla în care Sadoveanu zicea că nu se întâmplă nimic. Ce trist trebuie să fi fost pe la ăia! Mi-ar fi plăcut să vă spun că-n orașul meu se întâmplă și poezie, și chiar poate că ea s-a înâmplat, dar eu am ratat-o. Așa că nu vă spun! E drept că fusesem invitată la Biblioteca Județeană, împreună cu un alt tânăr poet și niște elevi de la Seminarul Teologic și de la Colegiu. Dar cum eu veneam de peste mări și țări (3 kilometri, v-am zis!) n-am mai ajuns decât la spartul târgului, adică fix când treaba poetică se terminase.
În orașul meu poetic mai ies din când în când niște ne-poeți, dar tot cu „p” le zice, adică polițiști, însoțiți de jandarmi, d-ăia fioroși cu măști și căști, care te caută de arme și bagaje, nu c-ar avea habar ce caută, dar măcar mimează, ca să știe șefii lor cei corupți și plagiatori că ei, subalternii, își fac treaba. Bine! Atât de bine, încât au reușit să țină mii de oameni blocați în trafic, ca să-l descopere ei pe nu-știu-care infractor care a furat nu-știu-ce de pe nu-știu-unde. Nu spun că nu trebuie să-i găsească, trebuie. Măcar de i-ar găsi și de i-ar stârpi! Dar noi, ăștia care umblăm cu treburi cinstite, ce vină avem? Zece secunde mergeai, zece minute stăteai, melcul ar fi fost mândru de viteza lui, cu tot cu casa-n spate. Chiar nu se pot organiza lucrurile astfel încât majoritatea de bună-credință să nu aibă de suferit din pricina unei minorități infractoare? Uite că nu!
Mai târziu, când plec la sala de sport, trebuie să am grijă să n-o iau pe drumul ce duce pe lângă Liceul de Arte, că acolo se blochează strada (și așa îngustă) de părinți cu mașini care-și așteaptă odraslele fix în poartă, să nu li se scrântească vedetelor vreun mușchiuleț. Pe acolo n-ai să vezi niciun polițist. Descurcați-vă care cum puteți, că noi avem treabă! Prima dată când, fără să fiu avizată, am luat-o pe acolo, am stat blocată vreo 20 de minute, că babacii nu s-ar fi dat mai încolo neam, fiindcă Oul de Aur trebuie să sară din bancă fix pe bancheta mașinii (Și nu, nu sunt de vină copiii că părinții lor sunt lipsiți de educație!).
Da, în orașul meu se întâmplă chestii, nu ca-n prăpăditul ăla de loc al lui Sadoveanu. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se întâmplă și poezie. Dar chiar nu simțiți poezia parcurgerii unui drum în mai mult timp decât dacă l-ai parcurge cu spatele și legat la ochi? Atunci, nu vă pricepeți la poezie!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 21 martie 2022