Dan Elias
În urmă cu ceva ani, un bun prieten îmi recomandă „Game of Thrones”: „Nu te Uiți? E fabulos!”. Și m-am uitat. Știam că el, prietenul, pe care îl invidiam pentru ușurința cu care naviga în spațiul cultural, de la muzică la pictură și literatură, este îndrăgostit de telenovele! Da, am pus aici un semn de mirare pentru că nu am înțeles niciodată cum le împacă. În fine. Recunosc că m-am chinuit cu serialul. Nu am spus nimănui ca să nu mă fac de râs. L-am dus până la capăt și i-am încuiat ușa memoriei în nas! Stai afară!
Adevărul este că nu sunt un amator în domeniu. Am o diplomă de regie și ani buni am cochetat cu teatrul studențesc, de unul singur sau având onoarea de a colabora cu doamna Sanda Manu. Apoi, poezia a învins. Maestrul Geo Dumitrescu era la curent cu dualitatea preocupărilor mele și la un moment dat mi-a recomandat să aleg. Vă spun toate astea pentru a-mi justifica, deși nu era necesar, curajul de a avea opinii în acest domeniu.
Ei, bine! Acum câteva zile aflu de un serial realizat de aceeași echipă de la „Game of Thrones” și încerc să văd primul episod pentru a-mi da seama despre ce este vorba. Serialul se numește „Cavalerul celor șapte regate”. Am vizionat 6-7 minute. Atât. Nu știu ce urmează și nu pot decât să vă spun să nu cumva să priviți ce-am privit eu! Dacă țineți la sănătatea dumneavoastră, începe cu episodul doi. Secvența ce a generat acest text se derulează astfel: cavalerul coboară de pe cal și se apropie de un copac. Își lasă pantalonii în vine, se apleacă pe genunchi doar cât să vedeți cum elimină, cu forță și eroism, un jet de rahat. Scena este filmată într-un plan mediu, adică destul de apropiat cât să nu pierdeți „în clar” fesele, „materialul” supus ejectării și nici sunetele ce însoțesc acțiunea.
Nu sunt nici sfios și nici puritan. Eu cred că sunt normal, dar dracul știe!?
Imaginea mi-a rămas pe retină! De ani de zile suport „americismele” tipice pentru Hollywood: suptul degetelor, urinatul cu „scuturat” cu tot, pârțâitul, vomatul în prim planuri, și câte și mai câte. Dar ce am văzut acum depășește cu mult spiritul scabros din producțiile ce se vor realiste. În mod particular, nu gust (!) nici suptul limbii bărbat la bărbat și nici linsul părului de pe piept, imagini artistice tot mai dese în exprimarea cinematografică.
Din punctul meu de vedere trebuie să cauți cu microscopul elementele pentru care filmul a fost botezat ca fiind „a 7-a artă”. Din când în când mă întorc la „Fragii sălbatici” și la Kurosawa ca să mă simt curat.
Sigur că arta nu cunoaște limite și totuși să nu uităm că în epoca lui Pericle, trupurile masculine din marmură, ce străjuiau piețele, aveau „zdrăngănele” de copii. Imaginați-vă cum ar fi arătat ele dacă artiștii de acum 2500 de ani le-ar fi cioplit în conformitate cu realitatea. Aici, merge foarte bine o zicere de-a lui Nichita, care întrebat de ce nu scrie și proză, răspunde: „Nu pot să scriu o pagină, explicând cum se așează iubita pe scaun. Prefer să sugerez în câteva cuvinte.”
În artele vizuale sugestia este spiritul care înnobilează realitatea. Așa poate prezenta Brâncuși la expoziția independenților de la Paris din 1920 un bronz, inspirat se pare de Marie Bonaparte (!), intitulat „Principesa X” și care era în fapt … un falus.
În literatură, cuvintele amortizează realitatea până aproape de modificarea ei artistică. Dar granițele sunt sensibile și de cele mai multe ori efortul nu merită, existând multe alte variante de transfigurare. Emil Brumaru este o excepție, el fiind un poet adevărat. Am citit însă în diferite reviste literare „imagini poetice” cu falusuri și „păsărici” (in concreto!) care nu trec dincolo de un joc pornografic gratuit, menit să șocheze, nici măcar să excite.
Rămân la părerea că secvența amintită, din serialul „Cavalerul celor 7 regate”, nu este altceva decât o mârlănie, ca atâtea altele în zilele noastre.
O… revoar și n-am cuvinte!