După amiaza zilei de 4 mai 2023, la întoarcere de la șezătoare de la Gimbășani, doamna Dorina Sandu mă roagă să facem un popas la Cosâmbești, ca să stăm de vorbă cu mama doamnei Călin, o bătrână care împlinea 102 ani. Pe doamna Călin Florica o cunosc de vreo cincizeci de ani. Când am dat ochii cu mama domniei sale, surpriza a fost mare! Pe tanti Victoria o cunoșteam cam tot de cincizeci de ani. Ne întâlneam pe ulițele Cosâmbeștiului, ne dam binețe și parcă, după ce o priveam, simțeam o liniște în suflet! O femeie frumoasă, tot timpul cu surâsul pe buze și în ochi, așa cum ne-a întâmpinat și de data aceasta când am intrat în gospodăria ei.
– Câți ani ai, mamaie!
A trebuit să repet întrebarea și, cu seninătate, răspunde:
– Câți ani am? I-am și uitat!
Victoria Ioniță după căsătorie, Vizireanu cu numele de fată, s-a născut pe 4 mai 2021. Povestea vieții sale ne este dezvăluită de fiica sa cea mare, doamna profesor Călin Florica.
– Mama este lăzăreancă, cum le spunem noi sătenilor din Gheorghe Lazăr. Este văduvă de veteran de război. După război, s-a căsătorit cu tata și a venit aici, în Cosâmbești. Aici, pe locul acesta și-au întemeiat gospodăria, unde a fost casa părintească a bunicului meu. Au dărâmat-o pe cea veche în 1957 și au construit-o pe aceasta. Au muncit amândoi în CAP, mai târziu tata a plecat și a muncit la oraș, în Slobozia. Mama a rămas la CAP, dar în același timp a crescu și patru copii. Eu, Florica, pe care m-a ținut în facultate și am devenit profesoară de limba română și limba rusă. Apoi doi băieți, Mircea și Vasile, care au urmat școli profesionale și s-au întors în Cosâmbești. Din nefericire, acum sunt decedați amândoi. Și mai am o soră, Petria, care și ea a urmat cursurile unei școli profesionale, la Brașov. Mama a fost o femeie credincioasă. În familia noastră se țineau toate posturile de peste an. Așa a apucat și până la adânci bătrâneți mama a ținut toate posturile. În urmă cu patru ani, nu mai putea și chiar părintele i-a dat dezlegare. Bănuiesc că asta i-a întărit organismul, faptul că ea ținea posturile cu sfințenie. O femeie liniștită, și vecinele ei îmi spun asta. Odată, când lucra la grădină, milițianul le aștepa la marginea satului, că toată lumea se aproviziona de acolo. Și le-a controlat. I-a găsit și ei trei roșii. A dojenit-o: Bine, bre tanti Victoria, nu ți-e rușine! Ai fată profesoară și matale iei de la grădină! De atunci nu a mai pus mâna. Nu ieșea la stradă să bârfească, cum mai fac femeile la țară. Ea își vedea de treburile ei în gospodărie. Și la o sută de ani, acum doi ani, ea muncea în curte. Lega la vie, săpa în vie. Un vecin venit de pe la București a fotografiat-o acum doi ani când lega la vie. Prietenii lui nu credeau când le-a spus că are o vecină de o sută de ani și că leagă la vie. A fotografiat-o, să le-o arate prietenilor săi. Și acum spală vasele la prânz, când pregătesc mâncarea ea îmi curăță zarzavaturile, ea le toacă. Dacă nu o chem când fac mâncare, se supără. O dată, n-am mai deranjat-o. Când am chemat-o la masă, mi-a spus pe un ton tăios: Cine a făcut mâncarea, ăla s-o mămânce! De atunci m-am învățat minte. Și o chem mereu.
– Nepoți?
– Din partea mea, trei nepoți (două fete și un băiat) și patru strănepoți. Unul din frați nu a fost căsătorit. De la al doilea băiat are doi nepoți și doi strănepoți.
– V-a povestit vreodată cum era pe vremea războiului?
– Da, îmi povestea mereu. Îmi spunea că în timpul războiului, la Gheorghe Lazăr țineau în gazdă o familie de nemți. Erau încartiruiți. Cine avea o casă mai mare trebuia să primească câte o familie. Mama, tânără fiind, la douăzeci de ani, era încântată, pentru că nemții îi aduceau creme de toate felurile. Așa a rămas toată viața ei, o cochetă. Și acum îmi zice: vezi că nu mai am cremă! La 98 de ani, mi-a cerut să o duc să-și facă dantura. Când am programat-o, domna doctor m-a întrebat câți ani are. Doamnă, glumiți? Vrea să-și facă dinții la 98 de ani! Nu, nu glumesc! Și eu am întrebat-o la fel și mi-a zis: Eheii! Câte zile oi mai avea, să am cu ce mânca! Și iată că mai mănâncă de patru ani.
– Soțul ei, tatăl dumneavoastră?
– Născut în 1920. Mai mare ca mama cu un an. A decedat la 77 de ani. A făcut infarct. Îi plăceau caii și avea un cal bătrân, a zăcut în curte vreo câteva zile și a murit. Nu putea să stea fără cal. A cumpărat un cal și seara l-a adus acasă. A doua zi l-a găsit întins pe jos, bolnav. Și atunci a făcut infarct. Tata a murit de inimă rea. A murit și fratele meu, acum doi ani. De atunci, m-am retras aici, să am grijă de mama. Asta a fost viața ei, o viață de muncă și, iată, încă nu s-a încheiat munca ei. Toată toamna mătură frunzele din curte, în fiecare dimineață mătură până la stradă. Își face singură patul, se îmbracă singură, se spală. N-a suferit de nicio boala toată viața ei. S-a dus să-i de și ei bon de lemne pe vremea comuniștilor. Doctora: Mamă dragă, nu am de ce mă lega! Ce să-ți dau, că ești sănătoasă tun!? A venit supărată că Leana a primit, că Frusina a primit și ea nu! Acum câteva zile am întrebat-o: unde-i Leana, unde-i Frusina? Nu mai sunt demult.
Cum se apropia ora să-și primească… invitații, copii, nepoții și strănepoții, ne-am luat la revedere. Cu același zâmbet pe buze și în ochi, ne-a însoțit până când am ieșit pe poartă. Să ai parte de sănătate, mamaie Victoria!
Nicolae TACHE