Dan Elias
Problema energiei este una a statului român. El, statul, a creat-o și tot el se dă acum de ceasul morții, vezi doamne să o rezolve. Adevărul este simplu. Statul joacă un teatru de prost gust. El este primul interesat ca prețurile să rămână cât mai sus cu putință, fiind chiar implicat în această creștere. Ceea ce vedem pe la televizor, cu miniștri și șefi de partide plângând de grija cetățenilor nu este altceva decât cabotinism.
Nu au rezolvat nimic. Unitățile economice și cetățenii vor plăti prețurile lor, falsificate din pix, doar pentru că ei au găsit prilejul, nu pentru că ar exista o motivație legată de costuri. Aici, capitalismul biruitor și-a făcut datoria; datoria pentru care dacă n-ar fi existat, trebuia inventat. Glumesc. Fac bășcălie. Ce, asta e economie de piață? Ce, ăsta e capitalism? Poate labagism, adică „puneți labele pe tot”! Puneți labele pe păduri, pe lacuri, pe energie, pe gaze! Poporul? Mă faceți să râd. Care popor? Voi credeți că cioloș are popor? Cîțu (scuze pentru litera mare!) are popor? Noi avem popor? Spuneți-mi voi un popor care își lasă copiii să moară de frig în sălile de clasă! Spuneți-mi voi un popor care își arde pruncii și mamele în spitale! Nu suntem în stare de lucrurile simple. Capitalismul lui cîțu și al lui orban e mai important decât viața oamenilor. Și măcar dacă ar fi unul adevărat. Capitalismul nostru este inventat în capetele lor lipsite de școală, de experiență și de bun simț.
Când după treizeci și ceva de ani energia electrică se livrează tot pe rețelele făcute de comuniști, când nu ești în stare să termini centrala nucleară, când ai gaze dar nu le exploatezi, atunci ce mai vrem!?
Sunt foarte curios până unde poate merge suportabilitatea oamenilor. Așa cum ne-am învățat să ne ardă pacienții în spitale, o să ne învățăm și cu muritul de frig în casă. O să ducem lemne la școli să nu ni se îmbolnăvească copiii, așa cum deja ducem pături spitalelor. Și nici măcar nu ne este rușine.
Nu suntem un popor, suntem o turmă. Mai behăim încă, mai dăm din picior, dar din ce în ce mai puțin și mai fără chef. Ne-am învățat cu ciobanii și cu felul lor de a mânui bâtele. Seara ne strângem sub păturile electrice, ne uităm la televizor și recităm „miorița” cu intonație, fericiți că nu am ajuns încă pastramă.
Poate să spună cineva că nu trăim!?