Dan Elias
Am citit un alt articol al doamnei judecător Adriana Stoicescu. Îi spun „articol”, deși nu este unul propriu-zis, dar cum domnia sa are în continuare contul de facebook blocat, își publică gândurile pe unde poate. Da. Niște proști, cu patalama de proști, îi țin în continuare contul blocat pentru un motiv foarte simplu; doamna nu a înțeles că libertatea de a gândi și a acționa este valabilă doar pentru gândurile și acțiunile aprobate de EI. Cine sunt EI!? Haideți să nu facem pe naivii!
Subiectul articolului este unul de actualitate; pericolul de a deveni tot mai proști! Argumentele sunt imbatabile și creionează imaginea unui tipar uman care își iubește prostia și își dorește să fie manipulat. Citindu-l, realizezi că Adriana Stoicescu nu spune nimic nou și nici nu face vreo descoperire epocală. Totul este de un firesc sinistru și faptul că recunoaștem asta în sinea noastră, ne face părtași la această realitate. Doamna încearcă să contrabalanseze prezentul cu un sistem axiologic recunoscut pentru specia umană, ceea ce m-a făcut pe mine să o bănuiesc de o anume inocență. Ori, omul nu este autoeducabil. Starea lui naturală îl duce către haos, incultură și prostie. Doar o dictatură a bunului-simț, doar o educație susținută pe principii ce țin de el, nu de economic, pot aduce un echilibru, fragil oricum, între om și animal.
Vorba unuia mai deștept decât mine; „Hidrogenul și prostia sunt cele mai răspândite elemente din acest univers.” De ce este așa? Foarte simplu, pentru că prostia este confortabilă. Dacă mai adaugi și un telefon mobil Dumnezeu nu mai are loc.
Doamna vorbea despre cărți și despre citit ca despre valori esențiale. Acest lucru m-a făcut să scriu aceste rânduri, eu fiind unul dintre inculpați. Sunt la momentul în care regret profund și sincer tot timpul pe care l-am pierdut cu scrisul și cu cititul! Puteam să fac lucruri mult mai folositoare. Realitatea acestor vremuri m-a adus cu picioarele pe pământ. Am făcut-o pentru că am crezut că astfel voi putea discuta cu tot mai mulți oameni și astăzi nu mai discut cu nimeni. Îmi doresc să merg în școli și să vorbesc cu tinerii. Mai mult să-i ascult pe ei. Nici ei nu vor, nici instituțiile lor și simți atunci propria inutilitate. Ei au net-ul, au telefoanele, au imaginile. Măcar atât aș fi vrut să le spun; că este o minciuna zicerea conform căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Aș vrea să am un deal prin apropiere, pe care să urc și de unde să strig; dragii mei, o fotografie este o fotografie, una singură, dar într-o pagină de carte sunt milioane de fotografii! Mereu altele. Mereu mai detaliate și mereu mai exacte. „Lumea există ca să ajungă într-o carte”, nu într-o poză.
Da! Nu este foarte ușor. Se poate să nu fie nici atât de .. confortabil pe cât v-ați dori și totuși unii spun că merită!