1. PILULA DE… PLÂNS

Prof. univ. Dr. TIBERIU TUDOR

Tratatul cu Ucraina – Istoria unei trădări naționale (III)

Nefericita sintagmă, sacrificiul istoric, fusese rostită la sfârșitul lunii ianuarie 1997 de către președintele de atunci al României, Emil CONSTANTINESCU, la reuniunea de la Davos, din Elveția. Faptul era de o excepțională gravitate politică, întrucât președintele României își permitea de la sine putere să avanseze disponibilitatea României de a ceda de iure Ucrainei teritoriile românești deținute, fără să aibă absolut nici un mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc. Mai mult, într-un interviu acordat unui post de radio din Ucraina, același președinte declara senin: „Suntem dispuși să recunoaștem granițele actuale, această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menționând că „ Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean.”

Mai mult chiar, sunt puse în funcțiune și implicate și structurile executive și legislative ale statului. Astfel, la 7 martie, Ministerul Afacerilor Externe dă un comunicat stupefiant: „Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privința intereselor legitime ale României. În acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independența și de integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient să le recunoaștem, ci chiar să le susținem prin toate mijloacele politice și juridice care ne stau la îndemână”. „Noaptea minții!” îmi venea atunci să strig. Era doar pustiu în jurul meu. Presa făcuse beton în jurul ideii, mai mult chiar, Ministerul de Externe, prin vocea lui Adrian Severin, dă un comunicat chiar amenințător la adresa tuturor organizațiilor civice care se opuneau cu vehemență puternică acestui tratat: „Ministerul Afacerilor Externe atrage atenția tuturor cetățenilor români, precum și celor din afara țării, că agitația negativă care se face în jurul tratatului cu Ucraina nu este expresia forțelor patriotice, ci a unor forțe străine de interesele țării!”

Trădarea merge până acolo, încât, în urma ratificării de către Rada (parlamentul) Ucrainei, la 3 mai 1987, același Adrian Severin declară la fel se senin, într-un interviu: „De independența și suveranitatea Ucrainei depind foarte mult liniștea și securitatea noastră națională.”

Sunt atitudinile unor oameni lipsiți complet de simțul politic, mergând până într-acolo, să justifice capitularea României în fața pretențiilor nejustificate ale Ucrainei. Argumentul lor: „Pentru a întări capacitatea Ucrainei de a supraviețui ca stat, pentru a o legitima și pentru a-i defini identitatea.”

În mod normal, într-un stat de drept în care funcționează exercițiul democratic al puterii, ar fi trebuit declanșată procedura de suspendare a președintelui, de a declanșa alegeri anticipate, și toate celelalte. Cea mai mare parte a presei era ori infantilă, ori arondată puterii, interpretând sintagma sacrificiul istoric doar ca o gafă prezidențială, ca, de altfel, multe altele.

Firesc este să ne punem întrebarea legitimă: Care au fost motivațiile politice ale acestui comportament în contra intereselor României? În niciun caz vreo „trădare” în sensul clasic al cuvântului, cât mai degrabă o interpretate eronată a momentului politic global prin care trecea Europa în special și lumea în general.

În 1997 avea loc summitul NATO de la Madrid. Unul dintre reprezentanții puterii de la București declara: „Ipoteza în care credem este cea a intrării României în NATO din primul val”. Într-adevăr, au intrat în primul val țările de la Vișegrad. România, care s-a așteptat să fie primită, a fost umilită pur și simplu. Drept mângâiere pe creștet, România primește, pentru scurt timp, ca o palidă consolare, vizita președintelui american, fără vreo promisiune măcar pentru al doilea val. În niciun caz, SUA sau NATO nu au pus condiția intrării României în Tratatul Atlanticului de Nord, ca să aibă semnate tratatele de bună vecinătate cu țările vecine. Pur și simplu, ca un diletant, Emil CONSTANTINESCU a încercat, prin promisiunile acestea, să forțeze mâna Americii, fără să facă o analiză lucidă a realități și fără o consultare minimă a poporului, făcând din problema intrării în NATO, pe atunci, o obsesie pentru România.

Aderarea nu s-a produs atunci, ci mult mai târziu, iar România s-a ales cu un tratat de bază cu Ucraina, adică fără teritoriile ei istorice. Așadar, un politicianism infantil al României contra unuia pragmatic al Ucrainei, care, cu timpul, și-a urmărit interesele. Vezi nava ucraineană eșuată pentru a bloca brațul Sulina, vezi canalul Bâstroe, vezi recenta lege împotriva minorităților, ș.a. Pe tema diletantismului politicii românești, un înalt funcționar al Departamentului de Stat American a afirmat că Bill Clinton este dezamăgit de puterea de la București pe care a calificat-o „slabă și lipsită de experiență.”

Cartea Domnului Tiberiu TUDOR notează scurt și rece: „Sacrificiul istoric a fost o gravă plasare a conducerii României pe această pistă falsă. Capitularea diplomatică în fața Ucrainei a fost unul din actele supralicitante și inutile ale unei politici nesăbuite și dezarticulate ale unui abandon național.”

Ca avertisment pentru prezent și viitorime, autorul notează pe coperta cărții, să citească oricine o deschide:

Proiectul de țară al actualei generații trebuie să fie Reîntregirea României și transformarea ei într-o țară de prestigiu european.

Titi DAMIAN