Titi Damian sau marele recuperat Damian Stănoiu

 

Şerban Codrin

Dintre scriitorii români din interbelicul secolului XX, singurul căruia nu i se recunoaşte statutul de mare prozator este Damian Stănoiu (13 aprilie 1893-8 iulie 1955). Cu toate că, parţial, opera sa a fost retipărită sub genericul „Mari scriitori români”, Cartea Românească, 1987, iar astăzi se află în atenţia Editurii Hoffman, totuşi Academia Română, prin Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, nu i-au reţinut încă numele în colecţia Opere Fundamentale. Cauzele pot fi multiple, în primul rând fresca profund satirică pe care romancierul şi nuvelistul o dedică lumii mănăstireşti, în general, bisericeşti în particular, cu bestiariul de figuri „lumeşti” până la caricatură, strâmbe până la satanism. Dincolo de altare şi sub patrafire colcăie tot gunoiul bimilenar bizantin moştenit cu bucurie duhovnicească şi patrimonială, într-o ţară a sărăciei şi a prostiei. În vreme ce I.L.Caragiale era arătat cu degetul ca „ultimul ocupant fanariot”, se tăcea faptul că adevăratul ultim ocupant” avea straie de împrumut din garderoba defunctului imperiu bizantin. Tocmai despre aceste „straie” peste goluri culturale, morale, peste abuzuri şi peste infinita corupţie face strigare, iată, în pustiu, Damian Stănoiu.

Titi Damian lasă la o parte salopeta de profesor pe viaţă la un liceu de provincie şi o îmbracă pe aceea de istoric literar şi monografist. După o muncă titanică, de aşteptat la un astfel cercetător pasionat, el însuşi un romancier cu nerecunoscute merite, cât se poate de umilit de atotsuficienta şi corupta ierarhie critică, tipăreşte, cu ajutorul sponsorilor personali, acest volum impozant, unde istoveşte mai multe teme de cercetare, viaţa şi opera unui „prozator la mănăstire”, receptarea sa critică, scriitori români despre călugări şi monahism, alcătuind un portret cât se poate de argumentat acestui „prozator de prestigiu al literaturii române, DAMIAN STĂNOIU, (care) prin cărţile sale de inspiraţie monahală, dar şi laice, şi-a câştigat un loc binemeritat în galeria autorilor noştri de mare valoare. Opera sa reprezintă creaţia unui scriitor de primă mărime, ilustrând o realitate artistică demnă de luat în seamă în perioada dintre cele două războaie mondiale. Apare într-un moment când Mihail Sadoveanu,

Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi îşi dădeau toată măsura forţei lor creatoare, integrându-se, prin talent şi prin problematica extrem de diversă, aceste generaţii de prozatori de excepţie, ale căror creaţii au situat romanul românesc alături de cel european.”

O altă concluzie aparţine tot criticului nostru: „Personalitatea lui literară o găsim concentrată în creaţiile inspirate din lumea monahală, relevându-se ca un explorator al unui mediu nu încă îndeajuns cercetat. Cunoscând-o din interior, el devine singurul scriitor român specializat în viaţa mănăstirească, demitizând-o umoristic. Nu este de neglijat nici opera de inspiraţie din mediul exterior mănăstirii, cu o mare varietate de personaje, diversă ca tematică şi stilistică, având ca numitor comun, şi de data aceasta, problemele morale ale individului sau ale societăţii, pe care dorea să le îndrepte prin umor, ironie ori satiră.” Altfel spus, Damian Stănoiu este un demn copărtaş la scrierea literaturii române, alături de câţiva giganţi, un alt Caragiale infiltrat de data aceasta printre sutane şi mitre cu sclipici de operetă, cărora le arată demască meschinăria şi lipsa totală de religiozitate în chiar miezul instituţiilor religioase.

Pentru aceste fapte, un patriarh, care blestemase poporul român în Primul Război Mondial, l-a răspopit, pentru ca lui, patriarhului, să-i şadă mai dolofan fundul pe scaunul măririi şi stăpânirii. Ciudat şi gestul celui mai constant editor al său, Ion Nistor, care, în pomenita ediţie din 1987, în chiar primul paragraf scrie fără să gândească, sau execută un „o duhovnicească poruncă” din culise: „Şi dacă opera sa nu reprezintă, în totalitate, creaţia unui scriitor de primă mărime, nu e mai puţin adevărat că ea ilustrează o realitate artistică şi un destin literar.” Care va să zică, Sadoveanu, să dau un exemplu, reprezintă în totalitate o creaţie de primă mărime!

Născut într-un sat oltenesc, Dobrotinet (azi comuna Curtişoara, judeţul Olt), fiu al plugarului Dumitru Dincă Stănoiu, şi al Radei, ţărancă neştiutoare de carte, încă de copil, Dumitru/Damian va dovedi calităţi de intelectual, aşa că învăţătorul satului îl va îndruma spre lectură (Cervantes, Daniel Defoe, Jules Verne, Turgheniev, Tolstoi, Zola, Gorki), până când adolescentul de 17 ani ajunge conţopist la primărie. Fără acte, vrea să fugă în America, dar prins în portul Hamburg, este returnat statului român.

Până la urmă, între 1913-1932 se refugiază în viaţa monahală, începând cu mănăstirea Căldăruşani, unde atrage atenţia prin calităţile accentuate şi, protejat de stareţi, începe să scrie de toate, monografii mănăstireşti în primul rând, versuri, proză, intră în atenţia lui George Topârceanu, redactor la Viaţa Românească din Iaşi. Debutează editorial în 1927, la Editura Cartea Românească, cu povestiri din viaţa monahală, „Călugări şi ispite”, în sumar aflându-se deja câteva dintre capodoperele sale. A doua ediţie primeşte Premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române pe anul 1930. Romanul „Necazurile părintelui Ghideon” este încununat cu Premiul Femina, Paris, 1930.

După îndepărtarea din rândurile clerului, viaţa îi devine dramatică, scrie romane comerciale, dar bunul gust, cultura sa le salvează de la frivolitate, păstrându-le pe teritoriul literar. Comunismul cu noile ideologii răsăritene îi condamnă opera în totalitate, culmea, drept „mistică”, dar scriitorul nu mai reacţionează, grav bolnav, sărac, se stinge nicidecum necunoscut, ci cu forţe energetice de reînviere, ceea ce nu s-a împlinit oficial nici până în ziua de azi, probabil ochiul vigilent al clericalismului a luat locul sabiei revoluţionar-marxist-leniniste. Însă demonii trec, opera durabilă va învinge, ceea ce demonstrază din plin excelenta monografie redactată de Titi Damian. Deja s-a creat o mitologie literară a lui Damian Stănoiu fie oricât de fragmentar editat şi transformat în „critic” al unei lumi revolute.

Titi Damian îşi începe săpăturile prin labirinturile monahale cu scriitorii premergători tematic şi ideatic lui Damian Stănoiu, apreciat ca spiritul dominator: C.D.Aricescu (Sora Agapia sau Călugăria şi Căsătoria), Ion Creangă (Amintiri din copilărie, Popa Duhu), Calistrat Hogaş (Părintele Ghermănuţă), Gala Galaction (Gratie şi Palamon), Vasile Voiculescu

(Schimnicul, cronologic, post Stănoiu), Mihail Sadoveanu (Cântecul Mioarei), Alexandru Sahia (Ava cu tava), D.D.Pătrăşcanu (Timotheiu Mucenicul), Vasile Demetrius (Monahul Damian), Tudor Arghezi (Icoane de lemn). Se comentează primele încercări literare, cam departe de universul călugăresc, pentru că drumul viitorului mare prozator a fost întortocheat şi dificil până a nimerit pe teritoriile primelor capodopere. Odată atinse culmile, se trece la analiza amănunţită a operei, titlu cu titlu, prin universul epic, ideatic, portretistic, mai apoi stilistic, mai degrabă multiplu stilistic, Damian Stănoiu având, ca orice veritabil scriitor, multe resurse de a variaţiona şi inova. Astfel, nuvela „Copii bătrâni sau Cum petrec călugării” ca ritual al povestirii „aminteşte de celebra carte sadoveniană „Hanu Ancuţei” apărută în acelaşi an, numai că aici cadrul este mai restrâns, iar întâmplările capătă o componentă preponderent

umoristică. Totuşi este păstrată tehnica povestirii în povestire.”

Sunt comentate pe diferite paliere, narativ, descriptiv, dialogal, stilistic, nuvelele „Dragoste şi smerenie” (1934), „Anichit păcătosul” (1927), „Calea împărătească” (1929) (este plină de umor blând şi suavitate, George Călinescu). Se adaugă romanele „Ucenicii sfântului Antonie” (1933), (unde, pentru călugări, diavolul „ia forme alimentare, în chip de peşte fript”) şi „Eros în mănăstire” (1935), totul sub un titlu generic „Lupta cu ispitele”, de

unde tentaţia omenească, adică „păcatul” de a se încălca legile divine. Un capitol, unde sunt însumate nuvelele de amploare „Filaret şi Acachie sau o zi din viaţa unui mitropolit” (1934), „Pocăinţa stareţului”, „O anchetă” (1927), „Jalba cuviosului Pitirim” (1931) se află sub genericul „Păcatele lumeşti ale stareţilor” şi pare mai degrabă rupt din comediile de moravuri uşoare, deşucheate decât din viaţa dedicată spiritului de nişte amărâţi, dar trufaşi

administratori, chelneri, bucătari, toţi sfinţiţi în mănăstiri devenite locante de lux şi de petrecere, crame pentru oamenii lui Dumnezeu, ca să ne oprim aici…Oceanul unde îşi pescuieşte rechinii este uriaş, fapte de neiertat, pentru care Damian Stănoiu încă mai plăteşte preţul, pentru liniştea şi prosperitatea ierarhiei călugăreşti cu gunoiul ascuns sub preş. Alte capitole ridică poalele scandalurilor, intrigilor, bătăilor, ale infinitelor mizerii mari şi mici din viaţa „monahiţelor”, călugăriţelor, precum „Duhovnicul maicilor” (1929), „Cum s-a certat maica Natalia cu maica Vitalia” (1927), „Cazul maicii Varvara” (1937). Foarte amănunţit este radiografiată capodopera lui Damian Stănoiu, romanul „Alegere de stareţă” (1932). Aş adăuga, acest roman este numai vârful unui uriaş aisberg, adevărata capodoperă, aisberg comparabil cu marile romane ale lui Liviu Rebreanu sau ale Hortensiei Papadat-Bengescu.

Acuzat de multe păcate literare, fiindca a avut „zoil-ii” săi, ca orice scriitor care înnoieşte sau revizuieşte limbajul şi mijloacele, romanele şi nuvelele Lui Damian Stănoiu au fost, în general, bine primite sau penibil criticate, ceea ce Titi Damian consemnează şi citează printr-o uriaşă documentare.

Partea a doua a monografiei are în vizor creaţia de inspiraţie „extra muros”, unde mănăstirea şi călugăria sunt înlocuite cu viaţa civilă a oraşului, cu lumea jucătorilor de poker, nu obligatoriu pe urme dostoievskiene. Pe Damian Stănoiu l-a tentat inclusiv poezia, dar exemplele citate nu par tocmai concludente. Nu-i lipseşte tentaţia memorialistică, dostoievskiană de această dată, romanul „Demonul lui Codin” este accentuat autobiografic. Pe lângă monografiile mai multor mănăstiri (Ciorogârla, Ţigăneşti, Pasărea), a mai lăsat

moştenire manuscrisul „Amintiri din mănăstire” (1962, comentat şi editat de Dumitru Micu), manuscris păstrat în familia scriitorului, cu un conţinut mai ales documentar, despre, printre altele, împrejurările excluderii sale din cinul monahal de nenumitul patriarh.

În uriaşa frescă a lui Titi Damian, aproape tizul său Damian Stănoiu este autorul unei opere cu o scriitură complexă, parţial tradiţionalistă, în mare parte aplicată figurilor venite dintr-o lume medievală rătăcită în modernitate. Om profund moral, scriitorul a simţit disconfortul amoralităţii venite tocmai din partea unor declamatori, cititori şi recitatori de cărţi scrise pentru a fundamenta morala creştinătăţii ortodoxe. De aici conflictul profund al scrierilor sale, între morala vie, umană, şi morala rătăcită în istorie, acuzatoare şi pompos artificioasă.

Cu totul benefic este „glosarul de termeni religioşi”, călugăreşti, de fapt o substanţială listă cuprinzând o parte din terminologia unei profesiuni culturale şi tradiţionale, în mare parte asimilată limbajului de lemn clerical. Lipsesc trimiterile la argoul mănăstiresc, foarte prezent în toate textele. Cât despre receptarea critică, Titi Damian prezintă întregul dosar al istoricilor literari, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Al. Philippide, Ion Negoiţescu, Ovid. Crohmălniceanu (cu mari reproşuri proletcultiste), Al Piru, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Ion Nistor, Aurel Goci, care s-au aplecat asupra acestui critic virulent al lipsei de morală ascunse sub patrafirul moralei bisericeşti. Sunt citate textele fundamentale. În final, altă arhivă enumeră şi prezintă cărţile din seria C.D.Aricescu până la Tudor Arghezi despre călugări şi monahism, ca o reverenţă în faţa tuturor celor care nu le

posedă şi nu le găsesc în biblioteci. O face cu magnificienţă profesorul Titi Damian, cinste lui, care nu înşiruie bibliografia şi nu obligă elevul să caute o carte de negăsit, ci vine cu propriile sale exemplare. O mulţumire specială trebuie adusă domnului profesor dr. Nicolae Scurtu, cu lucrarea „Inscripţii”, o contribuţie la bibliografia lui Damian Stănoiu”, dar şi din alte contribuţii biografice, „ex catedra”, pe care Titi Damian le citează ca pe singura autoritate.

Lucrare remarcabilă prin complexitate şi amploare, prin rigoare şi spirit reparatoriu, monografia „Damian Stănoiu” ar trebui să intre în atenţia Academiei Române cu toate urmările. Ajuns mai târziu la masa bogaţilor, Damian Stănoiu este recompensat din plin, ar trebui să urmeze o editare critică a întregii sale opere, alături de Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, George Călinescu, pentru că aici îi este locul recuperat, în galeria marilor noştri

creatori.

____________________________________________________

Damian Stănoiu” monografie de Titi Damian, editura Editgraph, Buzău, 2020

 

 

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved