Teatru și circ la Slobozia

Freak show* cu Florin Piersic Jr.

Ieri seară, am fost la teatru. Sau, cel puțin, așa am crezut. Aseară, la Slobozia, s-a jucat…, ba nu… aseară, la Slobozia, s-a încercat să se joace o… un… ceva. Mai bine vă spun titlul anunțat: „Freak show cu Florin Piersic Jr.”. De regulă, la piesele care vin la Slobozia, și nu numai, îmi aleg cu grijă pe cele la care mă duc, nu doar o dată am plecat cu un gust amar, fie că vedeam o piesă slabă, fie că, deși piesa era bună, publicul era insuportabil (și asta contează mult). Din principiu, nu mă duc în două situații: fie la piesele la care nu se menționează autorul acestora (care este, pentru mine, criteriul decisiv), fie la cele la care se face mențiunea: „după…”. După Cehov, după Mihail Sebastian, după… melci! Asta cu „după” nu-i decât o formă de plagiat mascat în spatele acelui cuvânt. Piesa unui dramaturg trebuie reprezentată ca atare sau deloc. Bine, dacă faci adaptare dramaturgică după un roman, de exemplu, asta e în regulă. Dar nu poți face adaptare după o altă piesă. E de prost gust! Dacă ești regizor și ai idei pentru a scrie o piesă, scrie tu una și intituleaz-o: „După mine”! Nu furi ideile altor autori dramatici (eventual mari, cât se poate de mari) și ți le pui pe blazon, apoi transformi piesa aceea într-o jale pe vale.

Dar aseară nu a fost vorba despre asta. Am făcut o excepție (pentru că nu era trecut niciun autor) și m-am dus special să-l văd pe actorul Florin Piersic Jr., și nu pentru că era fiul tatălui său, ci pentru că îl văzusem mai demult într-o piesă adaptată pentru televiziune și îmi plăcuse jocul lui. În plus, nu îl văzusem niciodată pe scenă. Așa încât am plătit cu bucurie cei 50 de lei, ba încă am mai oferit un bilet și unei eleve care își dorește să meargă la teatru. O dusesem și la „Praf de stele” (prima dată la teatru pentru ea) și fusese foarte încântată (slavă Domnului că n-a fost aseară prima dată!). Înainte de a începe piesa îi spusesem că vom vedea o monodramă și ce este aceea. Iar ea ardea de nerăbdare. În sală, mai erau niște elevi, colegi de-ai ei, de la același liceu, peste douăzeci, aduși de o profesoară sau de mai multe, cinste lor (ei)! Îi zisesem Andreei de monodramă (teatru cu un actor) pentru că nu prea știam cum să-i explic ce-i acela show și mai ales freak. Freak am vrut, freak am avut!

Teatrul a început cu obișnuita de-acum întârziere de un sfert de oră. Că așa ne place nouă, să nu ne mai civilizăm odată! Actorii știu că publicul întârzie (evident, nu vorbim de publicul educat) și, ca să nu se afle în situația penibilă de a asista de pe scenă, în timp ce încearcă să se transfigureze, la o foială de ipochimeni și la o foșgăială enervantă, preferă să întârzie ei. Și uite așa intrăm într-un cerc vicios din care greu se mai iese. Aparent, toată lumea are dreptate, dar, în realitate, nimeni n-are. De pierdut au, în mod sigur, cei obișnuiți să fie punctuali, care vin cu un sfert de oră înainte, să-și ocupe locurile fără a deranja pe cei de pe scenă, să-și așeze fustele, gențile și ce mai au la purtător. Dar această problemă se poate rezolva atât de simplu! Totuși nimeni pare că nu vrea să vadă soluția, am devenit extrem de toleranți cu nesimțirea. Ce-ai, cucoană? (Mie-mi zic!) Ce mai contează un sfert de oră din viața ta, când pierdem atâtea alte sferturi/ jumătăți/ ore la gară, la moară, la și la. Ca să nu mai vorbim de cozile la benzină și hârtie igienică, când se anunță sfârșitul lumii și ne e teamă că n-avem destul combustibil până-n Rai și nici cu ce să ne ștergem pe colo de ne-om cufuri pe noi când o să-i vedem pe cei ghiavoli în Vămile Văzduhului. Dar să revin! Cum se poate rezolva această problemă a lipsei de punctualitate la teatru? Extrem de simplu! Oameni deștepți dinaintea noastră au inventat ușile. Oameni la fel de deștepți au inventat cheile. V-ați prins? În București încă se mai poartă (am văzut la „Odeon”) închiderea ușilor cu zece-cinsprezece minute înainte de spectacol. Și sigur la spectacolele lui Tudor Gheorghe (Cinste lui! Un artist care își respectă publicul și care, la rândul lui, pretinde respect. Și îl are)! Dar vai, dar of, se vor indigna nesimțiții, indisciplinații și indisciplinabilii! Noi am plătit bilet. Știu, și eu am plătit (50+50+ încă 6 lei taxă de nu știu ce, că am luat biletele de pe internet), dar n-ai plătit bilet să vii în grajd, la muls vaca. Știu, e neplăcut să trebuiască să fii punctual, mai ales dacă te-ai învățat cu program de voie. În vremea studenției mele era cumplit când alergam prin București, ne rămâneau tocurile printre șine de tramvai, ajungeam transpirate și cu pulsul ridicat, ca să nu pierdem banii aceia de care făceam rost cu greu. Pentru că, pe atunci, ușile chiar se închideau înainte de spectacol. Și nimeni nu avea nimic de comentat. Când mergi într-un loc, respecți regulile locului sau nu te mai duci. N-am văzut pe nimeni în avion care să nu-și pună centura când se cere ori să deschidă fereastra să fumeze. Chiar dacă a plătit biletul!

Am făcut o introducere cam lungă, pentru că îmi stătea de mult pe limbă. Ziceam că totul a început cu un sfert de oră întârziere. Nu-i bai, n așa? Mai bai a fost de modul cum s-a terminat. Brusc, după mai bine de o oră de spectacol, dar înainte de final, cu răcnete și înjurături din partea actorului, mai ceva ca la Gestapo, cuvinte triviale adresate elevilor, cu lanterne puse în ochi și intimidarea unui tânăr care a picat drept Acarul Păun și a fost dat afară din sală, înainte ca actorul să dea cea de a doua reprezentație, cea pentru care nu plătiserăm, deci îi putem spune, în limbaj modern, bonus. Rezumatul ar fi acesta: Protagonistul, pe bună dreptate deranjat de oarece foială și zumzăială, a oprit spectacolul, a cerut lumină și a început isteria. Apoi s-a întors cu spatele la publicul care i-a oferit, totuși, niște aplauze timide, și dus a fost, nu înainte de a ne trimite să ne luăm banii înapoi (Dar mă îndoiesc că cineva și i-a cerut).

Am fost în multe locuri la teatru: în capitală, în orașe mari și mici și chiar pe scene prăfuite de țară, dar niciodată, nicăieri, n-am asistat la așa ceva. Că a oprit spectacolul – l-am înțeles. Dar putea să o facă într-un mod civilizat, explicând sau nu de ce. Sau mai era soluția ca, într-una din pauzele de schimbat în alt personaj, să ceară liniște ori să roage un organizator să o facă. Probabil și eu aș fi făcut asta. Am fost de câteva ori pe scenă și știu cum e să vezi de acolo totul, să ajungă la tine vorbe și sonerii de telefon ale nesimțiților care n-au aflat că acel dispozitiv trebuie pus pe silențios într-o adunare cu mai mulți oameni. Deci l-am înțeles pe Florin de ce a oprit spectacolul. Dar ieșirea aceea vulgară și agresivă (cu toată înțelegerea pe care o am pentru oamenii impulsivi, eu fiind o berbeacă, și cu asta am spus totul) nu i-am înțeles-o. Cu atât mai mult cu cât în sală erau tineri (15-16 ani), la care el s-a adresat cu precădere, într-un limbaj de mahala. Încerc să fiu obiectivă. Ca de obicei, într-un conflict, de orice natură ar fi el – de idei, militar sau… dramatic – adevărul nu se află într-o singură parte. Există adevărul fiecăruia (de multe ori, se pierde asta din vedere și oamenii se plasează vehement de o parte sau alta, fără a analiza faptele; dar asta-i tot o formă de agresiune și ignoranță); iar prin acest text, încerc să-l exprim, adevărul fiecăruia, din punctul meu de vedere, destul de obiectiv, având în vedere că m-am aflat de față.

Să începem cu adevărul actorului. Așa cum ne-a spus printre țipete, în condițiile în care nu e liniște deplină în sală, un actor nu se poate concentra, nu poate trăi toată acea tensiune pe care să o transmită publicului. Mai ales când e vorba de un „show” în care un singur actor trebuie să susțină întreg spectacolul aproape fără pauză. Din acest punct de vedere l-am înțeles și am fost de acord că s-a oprit în momentul când a simțit că nu poate să mai ducă. Dar ar fi putut să bată obrazul publicului într-un mod elegant și totodată usturător, pe care acel public l-ar fi ținut minte toată viața. Bine, probabil s-ar fi simțit atinsă, așa cum a fost și aseară, tot acea categorie de public care are bun simț. Pe nesimțiți nu-i atinge nimic, niciodată. Iar problema ăstora chiar nu știu cum ar putea fi rezolvată. Ca și proștii, nu sunt mulți, dar sunt peste tot. În tirada lui ucigătoare, actorul s-a adresat aseară publicului tânăr, cerându-și scuze față de adulți. Dar afirm cu mâna pe inimă că tinerii au fost mai puțin gălăgioși decât cațele adulte din spatele meu (Nu știu cine erau, dar poate se știu ele, dacă citesc: am stat în rândul 7, locul 13). Genul acesta de public – dacă-l pot numi așa – e înfiorător. Chiar nu pot fi înhățați de guler și zvârliți afară cei câțiva care strică liniștea celor mulți? Îmi pare rău, dar aseară nu tinerii au fost cei care au deranjat cel mai tare, pe ei doar i-a văzut actorul, fiindcă stăteau pe rândurile din față și se mai foiau, se mai aplecau unul spre altul. Dar nu mi s-au părut atât de deranjanți ca unii dintre „cei mari”, care chiar nu au nicio scuză. E vorba de acea categorie de țoape (recunsoc cu rușine că în 90% din cazuri sunt femei) care vin la teatru mirosind a tocană, doar ce și-au dat șorțul jos, și pleacă de-acasă „să se relaxeze”. Nu le-a spus nimeni că la teatru nu e despre relaxare. Dacă vrei să te „relaxezi”, du-te la piață, la SPA, fă o tură de stadion, sau trântește-i lui bărbată-tu o tigaie-n cap. La teatru e suflet, e ardere, e viață, e moarte, lacrimă și zâmbet într-un singur cuvânt, sunt multe altele. Femeie, dacă ai venit la teatru să te relaxezi, deranjându-i pe alții, mai bine stai casă (dacă eram Juniorul ziceam „stai dracului acasă!) și uită-te mai departe la televizor, de la care ți-ai făcut suprema educație de țoapă. Acolo poți vorbi cu cei de lângă tine cât de tare poftești, poți vorbi la telefon, televizorul nu te aude. Dar nu în spatele meu, care am plecat de acasă să-mi bucur sufletul și mintea cu artă, nu să aud dejecțiile tale. Publicul needucat nu deranjează doar actorul, ci și pe spectatorii care știu unde și de ce s-au dus (care sunt în număr mare, dar cred că nu majoritari, din păcate, cel puțin în târgul nostru drag). Din nefericire, Țoapa-personificată e peste tot: o găsești chiar și în biserică. Faptul că dă un leu la Altar îi dă dreptul să deranjeze și preoții și cântăreții și pe enoriașii care s-au dus acolo să se roage și să se reculeagă. Și nici de acolo (mai ales de acolo!) n-o zvârle nimeni afară, dincolo de gardul bisericii, unde poate să-și expună liniștită rețeta de murături, cu glas mare și pe câte voci îi poftește inima.

Dar să trecem acum și la adevărul publicului. Florin Piersic Jr. a venit la Slobozia cu o piesă slabă. Am spus-o și am s-o spun mereu: niciun actor din lume, oricât de bun și de genial ar fi, nu poate face un rol rezonabil dintr-un text prost. Invers, se poate: un text bun poate fi stricat de actori. Există o tendință tot mai accentuată ca regizorii/ actorii să-și scrie textele puse în scenă. Asta nu-i rău. Câtă vreme reușești să scrii un text bun. Dar tot mai mulți, din dorința de originalitate, vin cu făcături, cu fake-uri, cu freak-uri (ca să fim la temă). A fost cazul și freak-show-ului de aseară. Scriitura nu avea substanță. Florin Piersic Jr. e un actor bun (și nu pentru că e fiul tatălui său), dar a venit cu un text (nu știm cine l-a scris, probabil chiar el) lipsit de substanță, de tensiune dramatică, de coerență, unul care plictisea. O fi publicul nostru cum o fi, dar aproximativ același public (inclusiv cu elevi de liceu) a fost și la „Praf de stele” (Teatrul Nottara), prezentat cu o lună mai devreme, în care sala a fost liniștită și a reacționat corespunzător. Dar piesa aceea era bună! Cea de aseară avea doar o vagă idee, pe ici, pe colo. În plus, actorul a început cu un „tablou” destul de șocant, chiar și pentru oamenii zilelor noastre care multe au mai văzut pe net și la teveu. Timp de aproximativ 10 minute, ne-a explicat, cu tot cu desene, cum stă treaba cu măria sa, Penisul. Când stă în jos, când se poziționează în sus, ce face acesta din bărbat. Iar când ne-a vorbit despre inimă (desenată și ea) ne-a anunțat rolul ei major: acela de a pompa sânge în penis. Sigur, show-ul nu despre asta era (cum a afirmat și actorul). Dar despre ce era, până la urmă? Nu sunt o încuiată, nici o pudibondă (deși mi-a cam fost jenă față de tânăra de 16 ani pe care o adusesem la teatru), în artă putem vorbi despre orice, cu o singură condiție: să transmită ceva. În plus, când alegi să-ți șochezi publicul, probabil sperând să-i captezi astfel atenția, nu te poți aștepta la mare lucru, ba chiar poți obține efectul invers celui scontat. De asemenea, când, în timp ce-ți zici rolul, te întrerupi pentru a te adresa unui spectator: „Las-o, mă, c-o s-o coțăi acasă, ori în altă parte!”. Nici în acest caz nu poți aștepta prea mult respect din partea publicului. Când îți intitulezi spectacolul „Freak show” (spectacol cu ciudați), de asemenea. Ca să nu mai vorbesc de faptul că și alegerea muzicii de fundal, în pauzele dintre personaje, mi s-a părut o idee proastă, aceasta predispunând mai degrabă la agitație, decât la liniște.

E drept, stimat public, dacă nu îți place ceva, e dreptul tău să te manifești, dar civilizat! Dacă nu îți place și simți că nu reziști până la capăt, părăsește sala cât mai în liniște, fără a deranja pe nimeni și neapărat pe moment de pauză/ aplauze, nu în timp ce actorul/ actorii joacă pe scenă! Juniorul Piersic a avut dreptate să se supere aseară. Din păcate, victimele lui au fost în primul rând tinerii, cărora li s-a adresat cu o agresivitate și vulgaritate greu de imaginat: „Eu nu sunt un labagiu!”; „Taci dracului din gură!”; „Ieși afară acum!” a strigat la un tânăr, punându-i lanterna în ochi și insistând până când bietul băiat s-a ridicat și a părăsit sala. Culmea e că nu acela făcuse probabil gălăgie, având în vedere că era așezat într-un capăt de rând, cu câteva locuri goale între el și ceilalți. M-a durut inima că acești copii, unii dintre ei veniți poate pentru prima dată la teatru, vor rămâne cu gustul amar al acestei experiențe, iar alții poate nu se vor mai apropia ani buni de o sală de teatru. Poate ei nici nu greșesc prea tare. Când sunt duși într-un loc, trebuie să li se explice clar regulile și mai ales de ce trebuie respectate. Iar când îți asumi misiunea de a veni cu grupuri mari la teatru trebuie să știi exact ce îți asumi. Aseară a fost exemplul clar cum o bună intenție și un gest absolut minunat făcut pentru acești tineri se poate lesne transforma într-o experiență traumatizantă. Ce amintiri vor avea ei despre teatru? Se vor fi simțit mai degrabă ca într-un teatru de operațiuni, în care nu s-a tras doar pentru că nu erau puști pe acolo.

Să vă spun ce amintire am eu de la teatru de când eram tânără? Deja de la intrarea în foaier simțeam că pătrund într-un sanctuar. În special la „Bulandra”, la sala „Grădina Icoanei” (acum „Toma Caragiu”), îmi venea aproape să îngenunchez, ca într-un lăcaș de cult. Ieșeam de acolo într-o stare de plutire, fie că văzusem dramă sau comedie (pe vremea aia nu știam de freak show), faptul că mergeam cam o dată pe lună la teatru, mă ajuta să rabd restul zilelor anoste de la Politehnica mâncătoare de nervi. Povesteam săptămâni în urmă cu colegele mele, ne aminteam replici întregi (dacă se întâmpla să revedem acea piesă) și e una dintre cele mai frumoase amintiri ale tinereții mele. Acolo, la Teatru, intram într-o lume „vrăjită”, într-o supra-lume, unde ne puteam oricând reîntoarce, măcar cu gândul. Nu intram într-un freak show și nici într-un penis.

Ca să fiu sinceră, m-a durut inima și pentru actor, pentru neputința sa de a gestiona situația. Trebuie să-i fi fost tare greu, și izbucnirea aceea n-a făcut decât să ne arate disperarea unui artist aflat la ananghie, care nu mai știe cum stă cu arta sa și mai ales cum să o aducă în fața celorlalți. Dar care, din păcate, s-a răzbunat pe ceilalți, din pricina neputinței sale. Îmi pare rău, mă așteptam să asist la un regal, dar n-am simțit nici cea mai mică emoție, nici cea mai vagă tresărire, nici măcar de la penisul ăla (știu, nu despre asta era!). Dar, dacă mi-ai adus un penis pe scenă (fie și numai desenat), fă-mă să cred că acela e chiar unul adevărat și ajută-mă să cred că, măcar pentru câteva clipe, întreg Universul se învârte în jurul acelui penis. Asta înseamnă teatru adevărat. Altfel, e … freak show. Într-un interviu luat de Loreta Popa, marea regizoare și profesoară de teatru Sanda Manu, întrebată ce anume o convinge cel mai mult la un candidat în arta actoriei, ce calități ar trebui să aibă acesta, a dat un singur răspuns, aparent simplu: „Fă-mă să te cred! Convinge-mă! Nu trebuie să dovedești nimic altceva, nicio altă abilitate. Dar eu trebuie să te cred în momentul în care îmi reprezinți ceva pe scenă.” Florin Piersic Junior nu ne-a făcut să-l credem (și rămân la părerea că din pricina textului, nu a jocului), poate un pic în scena cu cerșetorul și poate ar fi avut oarece șanse și în cea cu personajul aflat pe moarte, dacă nu o întrerupea cu tirada sa violentă îndreptată împotriva publicului tânăr. Păcat!

„N-o să mai vin niciodată la Slobozia!” a ținut să ne precizeze apăsat, înainte de a ne întoarce spatele (mulțumesc cel puțin că nu ne-a arătat pe viu ce ne arătase mai înainte desenat!). Asta e clar, că n-o să mai vină. Problema e ce facem noi? Ne mai civilizăm și noi puțin? E clar că dacă actorul n-ar fi avut motive să-și iasă din fire, n-ar fi făcut-o. Ne mai civilizăm, așadar, sau rămânem cu toții pradă agresiunii și nesimțirii generalizate care se propagă prin toate căile și mijloacele posibile? Ne educăm (mai întâi pe noi înșine și apoi pe tinerii noștri), sau alegem să rămânem proști, ignoranți, agresivi, ciudați (Freak)? Dacă suntem instituții, încercăm să impunem niște reguli care să ajute la educație? Aseară nu s-a făcut nici măcar anunțul cu „închideți telefoanele și păstrați liniștea”. Sigur, publicul educat și le închide din proprie inițiativă și păstrează liniștea fără să i-o ceară cineva. Dar acela reprezintă probabil cam 50% (într-o estimare optimistă). Ce ne facem cu restul? Alegem să taxăm nesimțirea și obrăznicia (într-un mod civilizat, totuși) sau o tolerăm în continuare până ce îi vom deveni cu toții victime sigure? Un prieten poet, care stătuse cu două rânduri în fața mea, zicea că nu va mai merge niciodată la teatru la Slobozia, unde publicul crede că a venit la taclale cu actorul. Are dreptate. Dar asta mi se pare trist. Nu dau soluții, căci nu le am. Dar un lucru știu sigur: educația publicului se face în funcție de ceea ce îi dai să guste. Aia cu „asta cere publicul” e o gogoașă mai mare decât noi. O instituție de cultură finanțată de stat nu trebuie să dea ce cere publicul, ci ceea ce știe că are nevoie publicul pentru a-și ridica gradul de cultură și educație. Am putea începe prin a aduce piese de calitate. Dacă e greu să alegem dintre piesele noi, putem miza pe cele clasice. Și mai sunt mici, mărunte lucruri care se pot face, pentru a evita o situație ca cea de aseară, în care toți aveau dreptate și toți erau vinovați în același timp. Eu sunt optimistă și cred că se poate. Altfel, o s-o tot ținem dintr-un freak show în altul. Și nu va mai fi nicio diferență între marea cultură și incultura care tinde să ne sufoce tot mai mult.

—–

  • Freak show (EN)– spectacol cu ciudați/ ciudățenii

Florentina Loredana Dalian

FOTO: Cezar POPESCU

Slobozia, 7 aprilie 2022

 

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved