Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Supraviețuirea albinelor iarna
Albinele sunt creaturi minunate. De la ele obținem miere și au un rol esențial în polenizarea pomilor fructiferi și a plantelor care asigură hrana oamenilor. Viața familiilor de albine se desfășoară în funcție de prezența florilor în natură. În fiecare an, albinele produc de aproximativ două sau trei ori mai multă miere decât au nevoie. Stupul este un adăpost care oferă condiții propice albinelor, fiind protejate de ploaie, umezeală, vânt, frig, ceea ce asigură o bună dezvoltare a familiei, cât și depozitarea rezervelor de hrană. Acesta poate fi vertical sau orizontal, construit din lemn de brad, unele modele pot prezenta și întărituri din metal pentru ranforsarea structurii. Pregătirea pentru iernat a fost o preocupare constantă pentru apicultorii din țara noastră, datorită climei temperat-continentale, unde verile sunt călduroase, iar iernile friguroase. Când apicultorii recoltează mierea din stupi, sunt foarte atenți să lase suficiente provizii pentru ca albinele să poată supraviețui pe timp de iarnă.
Către toamnă, pe măsură ce temperatura scade, albinele se adună ghem pe fagurii de unde au ieșit ultimele generații de puiet, cu matca în mijloc, prezente doar pe câteva rame. Mărimea ghemului este influență de temperatura de afară, cu cât este mai frig, cu atât este mai strâns și mai mic, pentru a nu se pierde căldura interioară. Un rol important îl au albinele mai vârstnice, aflate pe margine, pentru a limita pierderea căldurii, în timp ce, în centrul ghemului, albinele tinere sunt active, ele hrănindu-se strict cât să mențină căldura prin mișcari de aripi, picioare, abdomen, apoi se liniștesc, până în momentul când temperatura scade din nou și își reiau activitatea. Matca (regina) începe să depună ouă la sfârşitul primăverii, în celulele fagurilor din mijlocul ghemului, unde temperatura este mai mare. Albinele tinere se ocupă de îngijirea puietului. Tot aceste albine se ocupă şi de hrănirea celor vârstnice, până la sfârşitul iernii.
Uimit și impresionat de modul de organizare și funcționare a familiilor de albine, preotul Teodor Glodeanu, din Geoagiu, publica, la 25 Februarie 1926, în revista STUPARUL ROMÂN, articolul „Pentru ce iubesc eu albinele?”, pe care îl reproducem integral:
„Între ființele necuvântătoare, cele mai interesante, câte am cunoscut în viață, sunt fără îndoială albinele. Îmi place să mă ocup de ele, nu atât pentru folosul material ce mi-1 oferă, ci ele îmi storc admirația prin felul lor de-a viețui. Priviți-le numai: O lume aparte, cuprinsă într’o lădiță, o lume pe care o putem așeză înaintea noastră, o putem desface și cercetă în cele mai mici amănunte, totul putem vedea ce se petrece într’ânsa, dar pe care inteligența omenească totuș nu o poate străbate îndeajuns. Pătrunși de mirare, ne oprim în fața minunatei mici lumi și a misteriosului ei popor, care s’a făcut vrednic de-a fi simbolul a tot ce e bun și frumos. O vietate, pe care o socotim fără judecată, dar a cărei inteligență nu cutezăm s’o tragem la îndoială. O mică insectă nebăgată în seamă, care nu e călăuzită de interese personale, nici de fală, de slăvire sau răsplată; nu cunoaște plăceri, nici bucurie familiară și după viața-i scurtă, nu speră nimic, nici are teamă. Aduce grele jertfe pentru susținerea speciei sale: lucrează, se trudește, adună necurmat, trăiește în cumpătare, iar în cele din urmă jertfește totul pe altarul binelui obștesc. Iată pentru-ce iubesc eu atât de mult albinele! Unde-i savantul, care să ne deslege enigma? Cine-i acela, care ar ști să ne spună: oare iubirea de familie și neam, simțul de-a ținea laolaltă, simțul de sârguință, iubirea de ordine, cumpătarea și jertfirea de sine – cu un cuvânt, tot ceeace în domeniul virtuților personale și cetățenești se pot socoti ca distinse calități ale spiritului – sunt sădite în noi, deci ne-am născut cu ele, ca însușiri ale speciei umane, de însăși dumnezeirea, sau trebuie să ne împăcăm cu gândul, că toate aceste s’au desvoltat dela sine, prin contactul social, în urma legilor biologice?
Ori-care ar fi răspunsul, fapt e, că la albine se manifestă astfel de însușiri ziceți-le chiar instincte-sociale, pe cari oamenii le practică în temeiul inteligenței lor.
Dar ceeace este minunat: albinele nu luptă pentru ele înseși, nici pentru urmașii cei mai apropiați, ci ele se jertfesc pentru interesul societății, deși existența acestei societăți atârnă de viața plantelor.
În viață ele n’au bucurie, nici nădejdea unei bucurii după viață… Se nasc, trăiesc, muncind cât e ziua de lungă, mor nerăsplătite și se îngroapă fără urmă în pulberea pământului.
Și, cu toate acestea, zi de zi își reîncep activitatea, viața înfrigurată și o continuă mii și miriade de ani, până la sfârșitul veacurilor, până când după iarnă tot primăvară va urma, când natura desmorțită își chiamă la muncă tovarășul neobosit, zilerul nostru fără plată: Albina.”
Geoagiu, la 25 Februarie 1926.
Preot Teodor Glodeanu.
(Publicație – STUPARUL ROMÂN, REVISTA LUNARĂ PENTRU RĂSPÂNDIREA ȘI PROPAGAREA CUNOȘTINȚELOR ALBINĂRITULUI RAȚIONAL)
Muzeograf, Teofil Androne
Foto: Elena Slujitoru