Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Set ventuze
Fiindcă este primăvară și vremea este schimbătoare, virozele sunt în toi, junghiurile apar când te aștepți mai puțin… Dacă în zilele noastre ne tratăm cu medicamente, bătrânii noștri nu credeau atât de mult în acestea, ci mai mult în puterea plantelor, a leacurilor din natură, precum și a „leacurilor băbești”. Așa au apărut gargara cu apă sărată pentru durerile de gât, „prișnițele” (compresele) sau șosetele înmuiate în oțet folosite pentru a scădea febra, cățelul de usturoi folosit pentru durerile de dinți, afumatul cu cârpa albastră pentru durerile de urechi, hainele roșii pentru vărsatul de vânt… și câte și mai câte leacuri care au rezistat în timp, unele fiind folosite și în zilele noastre.
Bunicile noastre foloseau întotdeauna, pentru a vindeca o răceală puternică, junghiurile, ventuzele. Acele borcănele mici din sticlă, cu pereții groși, de forma unei pere, nu lipseau din casele nimănui. Tehnica era una care necesita îndemânare din partea celui care le aplica și îl „doftoricea” pe bolnav. După ce se aerisea bine încăperea, se închideau geamurile, se făcea cald în cameră și nu se mai „vântura” nimeni pe ușă cât timp ținea „tratamentul”. Se dezinfectau ventuzele cu puțin spirt. La partea superioară a unui băț se înfășura vată și se lega cu ață. Acest „șomoiog” se înmuia în spirt sau în gaz lampant, i se dădea foc și se încălzea ventuza. Flacăra consuma tot oxigenul din interiorul ventuzei și se aplica pe spatele bolnavului, în dreptul plămânilor, începând de sus, niciodată pe coloana vertebrală sau în zona „șalelor”. Se repeta procedeul, până când zona era acoperită cu ventuze, de obicei, câte 9 pe fiecare parte. Se putea observa că pielea era absorbită de ventuză și își schimba culoarea. Se acoperea bolnavul cu două-trei pături groase și era lăsat să stea așa cam 20-30 de minute, apoi se desprindeau cu grijă prin apăsarea pielii, aproape de buza ventuzei, ca să intre aer și să se desfacă ușor. Rămâneau niște umflături și, în funcție de gravitatea bolii, rămâneau semne roșiatice sau vineții. Cele roșiatice „se trăgeau”/ se vindecau mai repede, pe când vânătăile aveau nevoie de 2-3 săptămâni să se resoarbă, în funcție de organismul fiecăruia. Nu toate persoanele bolnave erau tratate cu ventuze. Femeile însărcinate, cele cu piele sensibilă sau cu alte boli „ale sângelui”, nu beneficiau de tratament cu ventuze.
În patrimoniul Muzeului Național al Agriculturii există trei seturi de ventuze, de diferite dimensiuni, piese ce vor fi expuse în viitor, atunci când se va face o expoziție despre medicină tradițională.
Muzeograf Petre-Filip Magdalena
Foto: Elena Slujitoru