Scrisoarea unui student român din Franţa, în anul 1873

 

 

Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:

Scrisoarea unui student român din Franţa,

în anul 1873

Bunul meu amic şi frate,

Iartă-mă că te fac să suferi astfel încât să ai dreptul a te plânge atât de amar de conduita-mi. Ție, atât de bun, atât de generos, n-ar trebui ca să-ţi fi recreat nişte dureri şi decepţiuni atât de crude! Da, amicul meu, gândindu-mă continuu la faptele tale şi la conduita mea văd cât sunt de pigmeu pe lângă tine! Dacă ţi-am greşit şi poate-ţi greşesc continuu, iartă-mă. Tu, atât de mărinimos, nu poţi face şi acest sacrificiu?”

Este începutul unei scrisori semnată Mişu/Mihai Poenaru către tutorele său legal, fratele lui mai mare, Gheorghe Poenaru, datată în 19/31 martie 1873, G. Rue de Touruon, Paris.

Inedit la această epistolă este faptul că manuscrisul este în chirilică, dar cuvintele sunt din perioada „fraţuzismelor”, perioadă cunoscută în istoria românească prin influenţa, în limba vorbită şi scrisă, a unor cuvinte preluate din limba franceză – bine prezentată de Vasile Alecsandri în faimoasa piesă „Chiriţa în provincie”.

Scrisoarea are 4 pagini format A5, are o grafie foarte frumoasă, demnă de orele de caligrafie făcute de studentul în cauză. Pe 3 dintre ele conţine o elogiere a fratelui/tutorelui care, aflăm la final, trebuie să mai contribuie cu o sumă de bani pentru bunul mers al studiilor: „Cum ar putea fi altfel când văd acea animă a ta (suflet al tău – n.n.) care, prin imaculata generozitate, se luptă contra valorilor mizeriei pentru ca să poată proteja fiinţe care însă nu sunt capabile de a da nici o probă de devotament sau sacrificii?

Sunt şi eu în numărul acelora ce ai să-i protejezi ca un părinte şi care trăiesc cu amorul şi cu speranţa ta, sunt şi eu unul din aceia ce acum nu a făcut nimic pentru tine de cât a te iubi. Mă văd cât de mult îmi trebuie nu ca să te egalez, dar cel puţin ca să mă fac demn de iubirea ta şi cu toate acestea acum nu fac nimic!”(…)

Cei 300 franci acum nu i-am primit, crezi că mâine-i voi primi? Nici nu-ţi mai amintesc rugăciunea mea pentru restul, deoarece tu, în bunătatea ta, e ştiut bine, nu uiţi nimic!”

Fără a folosi cuvinte care puteau afecta bunul mers al cererilor sale, prezintă picarea unui examen dificil, cât şi lipsa unei stări adecvate acumulării cunoştinţelor necesare pentru examenele viitoare: „Aş minţi când în curând ţi-aş spune că voi termina… Oricum ar fi aici, bunul meu amic, cred că interdicţia nu va fi altfel precum tu ţi-o imaginezi. Sunt câteva zile când ţineam ca examenul acela atât de dificil să-l trec atât de briliant ca celălalt. Astăzi, acum, nu mai este la fel! Când te văd atât de zbuciumat, când te văd singur, fără ajutorul cel mai mic, luptându-te pentru ca să ne dai mie şi fraţilor mei toată averea şi amorul tău, nu mai pot sta indiferent, orice centime de amor propriu ce mă mai întina acum a dispărut. Fie oricum va fi, orice, ca să mă întorc mai iute în terra mea iubită (pământul meu iubit – n.n.), să te îmbrăţişez pe tine şi pe puţinii ce-mi sunteţi atât de dragi şi apoi la lucru, la lucru… Golul este mare… Numai o perseverenţă ar putea să împace puţin trecutul şi prezentul!” (…) „Să nu crezi, acum, că nu trebuie să lucrez zi şi noapte pentru a ajunge la acest rezultat. Ce am făcut până azi nu ştiu. Ştiu că am lucrat continuu. Sunt stăpân pe materia ce am trecut-o, abia terminată acum şi sunt mai puţin pe cea viitoare… iată ceea ce este teribil! Atâtea evenimente, unele mai triste de cât altele, m-au făcut să pierd mult din acea memorie ce azi mai mult de cât oricând îmi este necesară! Orice îmi vei spune tu, nu poate fi decât astfel! Şi azi, chiar acum, când mă gândesc că fraţii mei poate sunt pe drumuri lipsiţi de orice existenţă, cum vrei tu ca cugetarea mea să se concentreze în studiu?”

Pe lângă aceste rugăminţi, studentul povesteşte de moartea unui cunoscut în rândul comunităţii de români din Parisul de la acea vreme, aşa-numitul Orlatan, precum şi despre unele afaceri privind avutul: scoaterea la licitaţie a moşiei sau cumpărarea unei locuinţe.

Mişu” nu uită să îi amintească pe fraţii săi, precum şi rudele şi cunoscuţii, salutându-i și cerând mai multe veşti despre aceştia.

Documentul face parte din fondul Stoianovici, familia care a deţinut Ferma Model Perieţi, donat Muzeului Naţional al Agriculturii de către Ileana Stoianovici, nepoata lui Ion Poenaru, amintit în scrisoare ca fiind frate cu Mihai Poenaru.

Muzeograf Andreea Panait

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved