Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Sărbătoarea Rusaliilor
Sărbătoarea Rusaliilor cade în fiecare an la 50 de zile după Paște, de aceea se numește și Cincizecimea și la 10 zile după Înălțare, de obicei, în luna iunie. „Sub numele de Rusalii se desfășoară în simultan: două sărbători creștine (Pogorârea Duhului Sfânt și Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor (supraviețuiri palide ale unui cult vechi) și un episod important din cultul morților (Moșii de Rusalii). În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă și numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia… În sat, casa fiecărui creștin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac și din sedimentele vegetale ale sărbătorilor. Găsești la icoană salcie de la Florii, flori de Sânziene, busuioc… Rusaliile sporesc «ierbarul» cu frunze de nuc. Le aduc oamenii de la biserică. Sunt locuri unde femeile spală de Rusalii picioarele trecătorilor. Se așază la răspântii cu săpun, ștergare și vase mari cu apă în care pun frunze de nuc. Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina grindina. Sărbătoarea este marcată „printr-o serie de obiceiuri, practici și ceremonialuri, care vin însă din vremuri imemoriale, și care nu au, neapărat, legătură cu creștinismul. Avem, astfel, ca manifestări tradiționale, dansul Călușului, împodobirea caselor, a porților și a curților, a grajdurilor etc., cu ramuri verzi, de tei, de plop, stejar. Se mai consemnează împodobirea caselor cu cununi din spice de grâu și flori de câmp. Acestea erau, de asemenea, purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor.” „De Rusalii este ultimul moment când femeile mai pot să facă pască, așa cum de Înălțare este ultima oară când mai pot vopsi ouă roșii. Bineînțeles, nimeni nu lucrează. Sărbătoarea surprinde satul într-un moment când ar fi multe de făcut. Oamenii ar lucra, dar nu pot, primejdia este prea mare. Cele care i-ar pedepsi dacă ar încălca legea ar fi Zânele. Acestea poartă o bogată sinonimie în funcție de zone: Frumoasele, Ielele, Măiestrele, Ursoaicele etc. Sunt spirite rebele ale morților care, după ce au părăsit mormintele la Joimari și au petrecut Paștele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcașurile lor subpământene. Spre deosebire de strigoii care apar și provoacă necazuri oamenilor în anotimpul friguros al anului, Ielele populează peisajul mitic românesc numai în timpul verii… Dacă se întâmplă să fie văzute sau auzite de cineva, persoana respectivă nu trebuie să se miște sau să le vorbească. Ielele pedepsesc de obicei oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, dorm noaptea pe sub pomi sau sub cerul liber, ies noaptea la fântână… Diferite forme de reumatism și maladii neuropsihice poartă numele luat din Iele, lovit de Iele, ologit de Dânsele. De aceste boli se scăpa prin descântece de Iele, cetanie la mănăstire, intrarea suferindului în hora Călușului sau sărirea lui de către călușari. Acolo unde se numesc Ursoaice, acestea urseau copiii la naștere și preziceau moartea oamenilor. La marile lor praznice calendaristice (Sfredelul Rusaliilor, Rusalii, Sânziene, prima zi din Postul lui Sânpetru) oamenii se apărau de Iele purtând usturoi sau pelin la brâu”.
„Călușarii lucrează sub patronajul Ielelor. Grupul de Călușari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constantă e rigoarea cu care trebuie executat ritualul și faptul că, odată devenit călușar, omul trebuie să rămână în ceată câțiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: călușarii, vătaful, mutul plus muzicanții. Din recuzită nu lipsesc steagul, bâtele, clopoțeii, ciocul din blană de iepure (uneori sabia și biciul). Dacă se întâlnesc două cete de călușari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinși devin supușii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este ca justiția să nu intervină. S-a renunțat la asta demult… Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentați călușarilor”.
Iată o poveste despre rolul de vindecători al călușarilor:
„Bolnavul este pus într-o curte pe o pătură, întins cu fața în sus și orientat către răsărit. Călușarii îl înconjoară. Lăutarii încep să câte fragmente din diferite melodii, aparținând repertoriului Călușarilor. Bolnavul stă pe spate nemișcat. Dacă «i-au dat de boală», la una dintre melodii mișcă picioarele ca și când ar dansa. Muzica se oprește. Este duminică, ceata are de mers și la alte gospodării. Se înțeleg cu familia asupra momentului când vor reveni. Când se întorc, merg la țintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mișcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roșu, un pui negru de găină, ieșit din ou de o zi. Călușarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica și puiul și le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge și-l stropește pe bolnav. Puiul moare. Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai e nimic de făcut”. Călușarii vindecau „așa-numita boală a fetelor nejucate, depresie psihică, frecventă în satul tradițional, provocată de regimul sever instituit de părinți fetelor ca nu cumva să-și piardă fecioria înainte de căsătorie”.
Anul acesta, pe 3 iunie sunt Moșii de vară – Pomenirea morților
În sudul ţării se împart perechi de vase, din lut: oală, cu apă sau vin, împodobită la gură cu dulciuri şi cireşe înşirate pe aţă şi buchet de flori la toartă, strachină, cu mâncare gătită (ciorbă cu tăiţei, pilaf cu carne, orez cu lapte), lingură de lemn, colac şi lumânare aprinsă.
„Se mai păstrează tradiţia cu vase de pământ, cam un sfert; restul se dă de marmură. Dacă o dai de pomană – oala sau strachina de pământ – nu se mai termină; din pământ ne-am născut şi vom muri în pământ. Lingurile de lemn şi pământul sunt primite. Lingura de lemn pluteşte pe apă. Şi strachina, şi oala tot la fel; nu se duc la fundul apei. Când le dai, le soroceşti: Pe lumea asta să fie a ta, pe lumea ailaltă, a lui … Prima dată, dau la neamurile omului şi după aia la neamurile mele. Apoi, la vecini, la necăjiţi, unde sunt copii mai mulţi şi tot aşa… Acum, se dă de pomană pentru toţi morţii, ştiuţi şi neştiuţi, şi pentru cei ce şi-au luat singuri viaţa, şi pentru copiii avortaţi… Pui jos cana şi cu strachina, pe pământ, şi, la care duci de pomană, spui din gură: Să fie înaintea celor care-s fără nume. Că Domnul le-mparte şi lor!”. (arhiva Muzeului Național al Agriculturii, din cercetările de teren efectuate de Viorica Croitoru-Capbun, muzeograf)
Pe 4 iunie sunt Rusaliile – Pogorârea Sf. Duh; pe 5 iunie – Sf. Treime.
Colac de Rusalii (Socet-Cerbăl, jud. Hunedoara)
În unele zone (Transilvania – Ţinutul Pădurenilor) la Rusalii/Pogorârea Sfântului Duh, se fac slujbe pentru binecuvântarea holdelor şi invocarea ploii, feştaniile de ploaie. Cu acest prilej, flăcăi din sate învecinate făcea schimb de colaci între ei, în holdă. Alţi colaci se aduceau pentru masa comună ce urma procesiunii.
Documentare realizată de Angelica Buzoianu, bibliograf,
Muzeul Național al Agriculturii
Bibliografie: Irina Nicolau – „Ghidul sărbătorilor”, Ed. Humanitas, 1998; Ion Ghinoiu – „Comoara satelor”, Ed. Academiei Române, 2005; Ion Ghinoiu – „Zile și mituri”, Ed. Fundației Pro, 1999; Gheorghe Secheșan – „Pomul sacru al tradiției românești”, Ed. Universității de Vest, 2021;).