Citesc, ştiţi desigur că pensionarii au obiceiul acesta detestabil, în ziar, despre modificarea Codului Penal şi mă cam uimesc de prevederile numite ale „ripostei proporţionale”. Mai pe înţelesul meu, adică, dacă mă atacă un infractor şi am nefericirea de a fi mai solid decât el şi îl lovesc sau, Doamne fereşte, îl rănesc, am făcut rost de o condamnare destul de consistentă, pentru că am ripostat neadecvat, disproporţionat, deci. Destul de contrariat, pornesc să discut respectivele texte cu nea Costandache, administratorul de bloc, un om care la viaţa lui a făcut parte din „structuri”, iar acum are carnet de membru al unui partid de guvernământ, aşa că este, de departe, cel mai indicat să mă lămurească.
Bat la uşa de sub scară, uşa biroului său, aud un muget şi intru. Spre norocul meu sunt cu plata la zi, prin urmare, peste ochelarii lipiţi cu leucoplast, nu ţâşnesc fulgere ci doar o privire vag dispreţuitoare. Vocea domnului administrator, cam afectată de drojdie şi „lulele patriotice” mă avertizează:
– Şterge-te pă picioare, băi, tov… ăăă, băi, dom’ Angheluş, că acu’ măturai p-acileaşa!
Mă execut şi după ce sunt descusut asupra scopului pentru care deranjez, primesc voie să mă aşez. Asta, deoarece nea Costandache devine extrem de amabil când e vorba să explice ceva din domeniul legislativ sau politic, considerându-se un fel de enciclopedie aproximativ vorbitoare. Pe parcursul a cam două ceasuri, în timp ce legumea litruţa de bastârcă cu care venisem înarmat, mi-a desluşit, răbdător, că: „aştile-ai regulili dă la Uniunea Europeană, băga-mi-aş io picioarili-n eli sî-m’ bag, cî, la vremea mea-i băteam cu funia udă şî, io-ti, n-o murit chiar toţ’.
În esenţă, m-am lămurit că este vorba de construcţia europeană a unui climat de respect al drepturilor omului şi că, numai aşa, adoptând acest set de măsuri, ne putem circumscrie acquis-ului de naţiune civilizată, în conformitate cu standardele europene. Ajuns acasă, i-am explicat şi soţiei, nu că ar fi interesat-o, însă părea cam pusă pe scandal fiindcă întârziasem la masă şi puţeam a tutun mai rău decât domnul Ciricu de la trei, de profesie consumator la crâşma din colţ. Dar, peste numai trei zile, mi-a fost dat să verific în practică înţelepciunea acestor prevederi legale.
Veneam de la piaţă, pe la ora opt, cu ceva verdeţuri şi o pâine în punga de plastic, când, în holul blocului, l-am întâlnit pe Neluţu, un tânăr care crescuse sub ochii noştri, acum de aproximativ treizeci de ani, sărit bine de suta de kilograme, barbugiu împătimit, cu tot ce înţelegem prin asta. Îmi bloca, fără efort, uşa liftului, având, ca de obicei, ochii lăcrimoşi plus un puternic iz de basamac. I-am dat, politicos, bineţe ca să nu fiu considerat, în spiritul noilor reglementări, provocator de conflicte. M-a privit destul de tulbure şi mi-a răspuns vesel:
– Hai, noroc, băi, nea, să moară mă-ta, de nu sări tu cu o ţâgarie acu’! Aici am avut un moment de inspiraţie şi i-am dat un răspuns adecvat legislaţiei, spunându-i că eu nu fumez. Neluţu se holbă uimit, păru să înţeleagă, şi, prin urmare, mi-a spus ceva mai nervos:
– Bă, dacă n-ai, n-ai, da’ cu banu’ poţi să sări, că-m’ iau io şi singur! Aveam şi aici o ripostă proporţională, de mare bun simţ, deşi cam acidă. Am început să-i explic omului că fumatul este nociv, iar eu am dat toţi banii pe legume, la piaţă, iar alţii… Nu prea am apucat să termin deoarece, Neluţu fiind probabil grăbit, mi-a dat o palmă prietenească de am crezut că m-a lovit trenul.
Pe când îmi recuperam proteza şi ochelarii, încercând să mă ridic de pe jos şi căutând o ripostă proporţională potrivită aceste noi situaţii, în jurul nostru au mai apărut câţiva vecini din bloc, oameni paşnici şi, cred, buni cunoscători ai noilor prevederi legislative, care ne priveau cu destul interes, însă de intervenit, nu interveneau, deoarece, asta era clar, ar fi dezechilibrat dramatic raportul de forţe, ieşind astfel din limitele legale. Nici nu am remarcat faptul că, de la etaj, ne privea, chiţcăind, ca un şoricel care-a găsit brânza, extrem de bine dispusă, madam Calomfirescu, o scandalagioaică şi o bârfitoare fără seamăn în tot cartierul. Şi, ca să facă ea şi mai profundă criza de legitimitate prin care treceam, s-a dus repede la nevastă-mea şi a scos-o din casă cu urlete şi chirăieli, precum că:
– Hai, iute, afară, madam Angheluş, că-l omorâră golanii pă dom’ Petrică!
Nevastă-mea, o fire extrem de săritoare şi o ignorantă desăvârşită în materie de legislaţie, a ieşit valvârtej din bucătărie, înarmată (ca să vedeţi până unde duce necunoaşterea legilor!) cu o tigaie, a coborât în hol şi, nici una, nici două, a început să-l pocnească pe bietul Neluţu cu tigaia în cap. Cum îmi regăsisem ochelarii, m-am îngrozit. Era vorba de atac cu mâna înarmată împotriva unui om lipsit de apărare. N-am apucat să intervin, deoarece până să mă ridic, Neluţu a început să ragă:
– Săru-mâna tanti, da’ ce ţ-am făcut io dă dai, auleeeooo”… şi a tulit-o afară.
Îngrijorat peste măsură de posibilele consecinţe ale intervenţiei soţiei, i-am făcut, în timp ce mă bandaja, un plan de apărare în instanţă, în caz că Neluţu ne-ar fi acţionat în judecată, mai ales că acum avea şi o mulţime de martori. Spre norocul nostru, simpaticul băiat s-a dovedit a avea un mare caracter şi nu a întreprins nimic. Ba, mai mult, după vreo două zile când l-am revăzut, în piaţă unde fura mere de pe tarabe, ne-a salutat plin de respect. E drept, mai mult pe nevastă-mea. Abia acum am avut toate argumentele pentru a-i demonstra bunei mele soţii ce înseamnă o ripostă proporţională. Păi, dacă aveam eu nechibzuinţa de a-i crăpa capul cu morcovii din sacoşă? O încurcam de nu ne vedeam! Că pedeapsa este de la doi la cinci ani, fără suspendare!
Mihai Batog BUJENIȚA
ART EMIS ACADMY