Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Prostovolul sau Năpasta
Pescuitul este una din străvechile ocupații ale poporului român, apele României fiind foarte bogate în pește, cu o mare varietate de specii – crap, știucă, clean, biban, somn, morun, sturion etc. Pescuitul s-a practicat și se practică atât în ape curgătoare, cât și în bălți. În alimentație, peștele a avut și are un rol destul de important, în special la populația satelor așezate lângă ape, unde ocupația de bază era pescuitul.
În domeniul pescuitului s-au menționat multe procedee străvechi de prindere a peștelui, datorită varietății de unelte, metodelor de pescuit, locului unde se pescuiește și speciei de pește. Cel mai arhaic mod a fost prinsul la mână, iar ca unelte se foloseau undițe, cîrlige de diferite tipuri, ostii de fier, unelte adaptate și confecționate cu materiale luate din natură (coșuri, lease, vârșe etc.), dar și unelte împletite din ață (plase, năvoade, volocul, mreaja etc.). Vara se pescuia noaptea, cu ajutorul făcliilor, iar iarna sub gheață, în copci. În bălțile Dunării se făceau cotețe de stuf sau nuiele și zătoane unde pescarii își țineau sculele, dar se și adăposteau. Aici foloseau plase ca năvodul, oria, matca, volocul…
Astăzi vă vom prezenta unul din instrumentele cele mai răspândite și folosite pe Dunăre. El servește atât la pescuitul de pește mic lângă mal, dar și în apele adânci unde, în anumite perioade ale anului, se îngrămădesc cantități mari de pește și mai ales crap. Prostovolul sau Năpasta, Sacima sau Sașma, este o plasă rotundă confecționată din fir de ață împletită cu iglița (uneală din lemn sau metal, de formă alungită, cu vârful ascuțit și scobită la ambele capete, care servește la înnodarea ochiurilor plaselor de pescuit), prevăzută la marginea ei cu un șirag de plumbi, iar în centru cu un inel gros de fier, prin care intră o serie de sfori lungi, ce sunt legate de o frânghie de la marginea plasei de jur împrejur la distanțe egale. Prostovolul se aseamănă cu o parașută de formă perfect rotundă când se deschide complet și cade pe fundul apei. Plasa este împletită din sfoară de bumbac, cu ochi de 3-4 cm pe latură, având un diametru de 4-5 m. În centru are o gaură numită „gura de sus”, formată, de jur împrejur, din 60 de ochiuri. Astfel, cu cât mergem spre margini, numărul ochiurilor se înmulțește pe fiecare rând. Dacă un prostovol obișnuit începe cu 60 de rânduri, la poale ajunge la 420 de ochiuri, închise de o frânghie cu plumbi, înșirați ca niște mărgele, cu diametrul de 1.5 cm, așezați la distanța de câte 3 ochiuri, pentru a o îngreuna pe margine de jur împrejur. „Gura de sus” prezintă un inel gros de fier prin care se trece sfoara, care se mișcă la fel ca pe un mosor, astfel ajutând la deschiderea și închiderea plasei.
Pescarul leagă capătul sforii de mâna sa stângă, ținând prostovolul pe același braț, cu poalele în afară, cu gura ține, între dinți, unul din plumbi, iar în poziția aceasta se face o mișcare bruscă de rotație cu tot corpul de la stânga la dreapta, dând drumul prostovolului din gură și din mână astfel încât plasa să cadă perfect rotundă pe fundul apei, acoperind exact ca un capac peștii, iar greutatea plumbilor de pe marginea ei să îi împiedice să scape. În momentul în care se strânge, plasa este ca un sac care prinde peștele în interiorul lui.
Pescuitul cu prostovolul este un meșteșug deosebit, care cere, de asemenea, o dibăcie și un exercițiu pe care nu îl știe oricine, iar înainte de toate trebuie a cunoaște bine locurile unde se adună peștele pe fundul apei.
Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniu un astfel de obiect destinat pescuitului, care poate fi văzut în expoziția de bază, „La pas prin lumea satului”, în secțiunea ocupații tradiționale, la parter.
Muzeograf Teofil Androne