„Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund/”. „Tocmai această aparentă simplitate a versului eminescian ascunde profunzimi şi frumuseţi nebănuite”, explicam eu într-o oră de Română elevilor. Cum era şi firesc, meticulos, am luat-o cu explicaţiile chiar de la verbul imperativ „vino”, subliniindu-i dorinţa arzătoare a bărbatului de a-şi întâlni iubita; am trecut la celălalt verb din versul următor, „tremură,” relevând emoţia însăşi a naturii, martoră la ritualul îndrăgostiţilor; am ajuns la ultimul dintre verbe, „ascund” subliniind dorinţa de singurătate a perechii mitice. Când a fost vorba de sintagmele „prispa cea de brazde” şi de „crengi plecate”, a trebuit să fac un ocol mai mare, spre a ajunge la figura de stil numită sinecdocă. Le traduc eu cuvântul, le explic cum este cu substituirea întregului prin parte („pars pro toto”), de fapt „prispa cea de brazde” înseamnă „casa”; în sfârşit, citesc pe chipurile adolescenţilor că izbândisem – înţeleseseră semnificaţiile mesajului poetic. Tocmai iau cartea în mână să trec la secvenţa următoare, când în mijlocul clasei, zăresc o mână ridicată, parcă atârnată de tavan. „Domn’ profesor, mă întreabă fără să observ nimic ostentativ în glasul elevului: Ce-i aceea o prispă?” Am rămas blocat. Nu m-am temut niciun moment că întrebarea ar fi putut fi pusă intempestiv, – adolescenţii mai au şi astfel de atitudini, – dar, pe moment, nu mi-am putut imagina o difiniţie de dicţionar a substantivului buclucaş. Pentru mine, prispa era prispa casei mele de la munte, locul unde mă culcam, copil fiind, împreună cu familia, în nopţile de vară ascultând, până adormeam, cântecul greierilor, al broaştelor care se chemau la împerechere şi al privighetorilor, murmurul pădurilor, lătratul câinilor în miez de noapte, cântecul cocoșilor ce ne dădeau trezirea la mijitul zorilor, iar dimineaţa aşteptam ca ciocârlia să se înalţe pe o rază de soare în Pădurea Samarului; era locul de unde aruncam privirile peste munții din fața mea să descopăr Câmpia cea mare, netedă ca-n palmă, cum îmi explica tata …
Am luat întrebarea elevului în serios, dar nu găseam, pe moment, un răspuns care să mă satisfacă. Atunci mi-a venit ideea, ca să câştig timp, poate că elevul găseşte singur răspunsul: „Unde locuieşti?” „La bloc”. „Şi n-ai fost şi tu la ţară, să vezi?”. „Ba, am fost la nişte prieteni, dar n-am văzut nicio prispă, am văzut verandă, baie, bucătărie…”
Opresc explicaţiile şi, aşa cum m-am priceput eu, am schiţat pe tablă chiar casa de la Muscelul meu, în care m-am născut și în care mă făcusem mare, cu prispă, trepte, tindă, casamare, polăţica, chilerul şi toate celelalte…Și, dintr-o dată, această prispă a prins alt contur în imaginația mea, pe care urma să-l transmit mai departe. Era locul lui A FI, adică al existenței mele și al conștiinței existenței mele; locul conștiinței noastre și al conștiinței existenței noastre.
A FI – cuvânt de aur al limbii române, căci are capacitatea formidabilă de a se combina cu el însuși. „A fi” – verb – înseamnă viaţă; „fire” – substantiv – adică viaţa îmblânzită. Prima iscusire a lui „a fi” este „este să fie”, adică o iminență la realitate. Urmează pe rând: „era să fie” (tentativă neizbutită de realitate); „ar fi” (posibilitate ce stă sub o condiție); „ar fi să fie” (posibilitate deschisă a posibilității); „de-ar fi” (contingența – „dacă s-ar întâmpla să fie”; „de-ar fi să fie” (contingență a posibilității); „de-ar fi fost să fie” (posibilitate a contingenței posibilității). Dar când zicem „n-a fost să fie”, nu e regret, ci mângâiere.
Zicem „ar fi să fie”, dar nu e totuna cu „fire-ar să fie”, după cum „ar fi fost să fie” nu e totuna cu „fire-ar să fi fost”. Dacă folosim particula condiționalului, sensurile se schimbă: „de-ar fi fost să fie”(modalitate obiectivă) nu e totuna cu „ar fi fost să fie” (modalitate subiectivă). Un mod verbal, prezumtivul, ne poate duce la forme foarte subtile, precum: „va fi fiind să fie”, sau „va fi fost să fie.”
Propun un exerciţiu elevilor: să mediteze şi să pună în propoziţie combinaţiile următoare pentru a descoperi ce infinitate de gânduri, stări, trăiri, sentimente, ascund: este, să fie, va fi, ar fi, să fi fost, va fi fost, ar fi fost, de-ar fi, de-ar fi fost, de va fi fost, de-ar fi fost să fie, a fost să fie, ce-ar fi să fie, de-ar fi să fie etc. Pe Caragiale îl fascinau: „o fi…, n-o fi…”(„În vreme de Război”). Exerciţiul nu se termină aici. Dacă s-ar adăuga fiecărei construcţii de mai sus şi o negaţie? Să zicem, la întâmplare – „de n-ar fi fost să fie” sau „n-a fost să fie...”, sau construcţia fascinantă (nu numai pentru mine, ci şi pentru Constantin Noica): „Ce-ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât cum a fost?”
A fi – fire – ființare: flori alese din Grădina Maicii Domnului, ROMÂNIA, care definesc noblețea de netăgăduit a limbii române, întărindu-l pe Dimitrie Cantemir care afirma genial:
Limba română nebiruit martor ne este!
Titi DAMIAN