Elena BOLÂNU
* Povestirile vin în întâmpinarea educatoarelor, părinţilor
preocupaţi de eduacarea copiilor.
Regula ca prerechizită pentru buna desfăşurare a activităţilor din grădiniţă
David şi Darin
Cei doi prichindei erau şateni-blonduţi, ageri în vorbă şi mişcare, nevoie mare. Îşi prezentau numele lor adulţilor, cu un farmec deosebit, în acelaşi timp… Moment provocat de cei care îi însoţeau, urmând hazul, chiar şi al lor. Acum, Daviduţ şi Darinuţ prindeau aripi în drumul lor spre grădiniță, în plin concert al primăverii, când pupezele, turturelele se întrec chiar şi pe ele, singurele sau în cor, cântând doar în graiul lor. Rândunici, iar de jos, din muşuroi, hărnicuţele furnici trimit vesel primăverii un salut de bun-venit. Cei doi, degrabă, se aliau lor… cu ţopăit şi cântecele: Veseli ne trezim, / Veseli ne-ngrijim, / Şi tot veseli ne pornim, / Fiindcă ne iubim. / Cu un ,,ţup” la dreapta, / Cu un ,,ţup” la stânga, / Bat ,,cuba” cu grădiniţa, / De-i în uşă, cu fetiţa. / Altora de va plăcea, Să poftească-n calea mea.
De cum păşiră în sala de grupă, joacă, jucării şi mulţi copii le copleşiră vederea. ,,Unde, către ce sau către cine să se îndrepte?” era întrebarea de care nu se puteau desprinde. Ochişorii lor ţintiră cele două tractoraşe frumos colorate, zilnic preferate de ei. Ba mai credeau că le şi aparţin…. Greşit!!! Imediat, vor şi afla… Cu braţele întinse să înşface, glasul melodios al doamnei educatoare îi surprinse… Întorcând capul către dânsa, gândurile prinseră aripi după mişcarea braţelor ei: Într-un cerc să ne-adunăm, / Gânduri bune să-nşirăm…
Cu paşi mici şi împletiţi, se prinseră de ceilalţi copii. Cântecelul le era cunoscut, dar uitaseră regula ce le-o amintea de fiecare dată: Jocul este-al tuturor copiilor, / Şi niciunul nu tânjeşte, / Nu gândesc că e al lor. / Chiar şi jucăriile, / Cărţile, creioanele, / Repetând regula-n gând, / poţi folosi pe rând.
Dansul şi cântecelul luând sfârşit, doamna educatoare, de parcă ar fi ştiut intenţiile lui Darin şi David, întări:
– Jucăriile, după cum ştiţi, sunt ale grădiniţei, ale tuturor copiilor. Prin rotaţie, toţi vă puteţi bucura de ele. Şi ceilalţi copii îşi doresc la fel de mult ca şi voi să facă acelaşi lucru, iar pentru a păstra relaţii bune cu ceilalţi, trebuie să ţinem cont şi de dorinţele altor copii. La semnalul meu, zornăit de clopoţel, veţi schimba centrele de joacă.
Cei doi frăţiori, spre norocul lor, nimeriră pentru început la ,,Jocul de rol”. Câţiva copii îşi imaginau munca la fermă. Tractoraşele viu colorate, cu rotiţele zimţate, erau conduse chiar de ei. Fericire fără margini… Şeful de fermă era foarte mulţumit de activitatea lor. Loturi întregi de pământ erau corect arate, apoi însămânţate, urmând pauzele de masă şi de hidratare. Când şi când, făceau schimb de tractoraşe, bucuria să le fie egală amândurora, astfel părându-li-se că durata jocului era peste aşteptările lor. Fiind captivaţi de joc, deodată… tresăriră… Ochii li se măriră… Năsucul li se zbârci… Obrăjorii se-nroşiră… Mânuţele strângeau… mai tare…, după ce clopoţelul, buclucaşul clopoţel, ,,cling, cling, cling!”, anunţase schimbarea centrelor. Se ridicară… anevoios… Cu privirile lipite de tractoraşele mult îndrăgite şi fără să îşi pregătească emoţiile, se simţeau deja conduşi de grup, împotriva voinţei lor, la colţul cu piese de construcţie. Era un alt sector: ,,Joc de construcţii”. Urmărind bucuria copiilor din centrul abia părăsit, unde copiii îşi intraseră în rol, de mecanici agricoli, se luptau totuşi din răsputeri să se desprindă… Priveau în jurul lor, la chipurile celor care îşi intraseră în alt rol. Mânuţele lor construiau, într-o clipă tot ei prăbuşeau, iar construiau… turnuri, poduri, tot ce doreau, cu acelaşi final distractiv şi jucăuş. Uşor, uşor, sub entuziasmul copiilor din grup, pas cu pas, au reuşit să construiască şi ei… cel mai înalt turn. Pe nesimţite, bucuria îi învăluia, dorindu-şi să inventeze alte construcţii şi mai interesante. Distracţia era la ea acasă.
– Darin, adaugă piesele roşii. Apoi, pe cele galbene. Eu am pregătit vârful rachetei. Grăbeşte-te dacă vrei să câştigăm concursul! îl îndemna de zor frăţiorul său.
– Am reuşit, David, este foarte distractiv, priveşte ce reuşită este construcţia, cât de mult seamănă cu cea adevărată. O vom lansa în curând… în Cosmos, săgeată printre nori… va fi!!!
– Ai costum de cosmonaut? întrebă David privind şugubăţ spre Darin.
– Îmi pun pelerina de ploaie, cea de la serbare. Te iau şi pe tine sub ea…
– Mai bine un costum adevărat, durează doar cât să ne imaginăm… şi e gata…
– Cred că ai uitat de carburant, nu i-ai făcut plinul, se arătă îngrijorat Darin. Nu ai turat motorul…, adăugă.
– Da, ai dreptate, Darin. Să ne hotărâm acum cine urcă la bord. Cred că eu, spuse fară ezitare, iar tu vei fi copilot.
Darin strâmbă puţin din nas, dar renunţă, căci se temea de responsabilităţi care erau prea mari pentru el. Entuziasmul lor era pe cele mai înalte culmi. Tractoraşele cu roţi zimţate, viu colorate, erau abandonate de gândurile lor, temporar, fireşte. Era suficient să le privească şi flacăra emoţiei prindea aripi. Doar că ,,regula” avea grijă să nu-i lase să se înalţe prea sus, astfel încât posibila cădere să le fie mai uşoară, fără să lase urme… în inimioare, în sufleţelele lor curate şi nevinovate de prichindei. De mână cu ,,cling, cling, cling” şi iar ,,cling, cling”, se rotiră asemenea comediilor prin temele sectoarelor, până, până… Până ajunseră, minune împlinită, la centrul de creaţie ,,Joc de rol”, mânuind din nou tractoraşele viu colorate, cu rotiţele zimţate, în striaţii decorate, cât să lase urme adânci printre brazdele din lunci. Nu în zadar respectaseră regula, ţinuseră sub control răbdarea. Erau… şi mai fericiţi. Răsplătiţi de… ,,cling, cling, cling”…