* Povestirile vin în întâmpinarea educatoarelor, părinţilor
preocupaţi de eduacarea copiilor.
Regula ca instrument de învăţare a abilităţilor sociale
IŢI, BIŢI şi ursuleţii de pluş
O geană de lumină făcu boticurile celor doi iepuraşi, Iţi şi Biţi, să-şi ridice colţurile, semn că le plăcea foarte mult oaspetele luminos. O devărată dezmierdare. Gâdilici pe la năsuc… Alte firicele de lumină călduroasă dezlegară un şir de strănuturi scurte şi-ndesate: hapciu, hapciu, hapciu!!! Astfel, iepuroaica prinse de veste repede, repede că s-au trezit, sub ploaia de stropi călduţi asemenea unei ploi de vară, când încă mai dormea liniştită, mulţumită de viaţa ei alături de puişori, fără alte probleme. Unul dintre ei, Iţi, semăna cu un ghemotoc de pufi coloraţi asemenea norişorilor, iar celălalt, numit Biţi, semăna cu o castană uriaşă, de culoarea naturală a acesteia, dar, ce să vezi, purta hăinuţă îmblănită. Ochişorii lor deveniră rotunzi şi umezi de atâta căscat şi lăcrimat. Pe cât erau de mici, pe atât erau de ageri. Se ridicară în picioruşele din spate, iar cu cele din faţă săltară ,,ţâşti” către cei doi ursuleţi de pluş, nelipsiţi tovarăşi în tot ce făceau de-a lungul zilei. Cu ei, strânşi bine la piept, plecară la joacă, joacă ce nu înceta să le placă, pornind încă… dis-de-dimineaţă și continuând până când foamea le încetinea fuga…, iar mersul le era ca la nişte raţe abia ieşite din găoace.. În urma lor, vocea mamei încă se mai făcea auzită până- n poieniţă:
- Aveţi grijă, nu uitaţi să spuneți ,,mulţumesc, te rog frumos”! Să vă fie de folos, niciodată de prisos!
- Rămâi tu, dragă mamă, fără grijă, deseori noi ne-am jucat şi mereu ţi-am fost pe plac! abia desluşi mama iepuroaică, atât cât să se liniştească, vocile pierdute-n stufărişul zmeurei aflate abia în pârg…
Nici nu ajunseră bine-n poieniţă, că un iepuraş ştiut poznaş, numit Riţi, făcu un salt neaşteptat și se postă în faţa lui Iţi. Smulse precum o furtună ursuleţul din braţele împletite strâns în jurul iubitului pluşat. Nu-l mai simţea… bietul Iţi. Îl avea, de-acum, Riţi. Braţele-i erau goale, lăsate de-a lungul corpului, în deznădejde. Ochişorii îi străluceau sub licărul picurilor de lacrimi, boticul îi căzu în bărbia-i ascuţită şi ea de supărare, urechiuşele semeţe păreau ofilite şi de bucurii părăsite.
Inimioara ticăia grăbită să strige după ajutor. Dar de unde ajutor? Mama iepuroaică nu-i mai zărea. Cum nu strigaseră, nu-i putea auzi… Alte două braţe calde şi prietenoase îl mângâiau. Erau braţele mamei iepuroaice a celui zglobiu… Îl înconjurau cu toată dragostea ei, spunându-i vorbe pline de înţelepciune, împăciuitoare. Apoi, către fiul său, porniră dojeni:
- Dacă ţi-ai dorit atât de mult ursuleţul lui, ar fi trebuit, aşa cum ţi-am mai apus odinioară, să-l rogi frumos, oferindu-i în schimb, pentru un timp, ursuleţul tău. Acum, Iţi nu ar mai fi plâns şi ţi-ar fi rămas prieten și tovarăş de joacă. Cum vei putea şterge lacrimile de pe obrăjorii micuţului Iţi? Cum vei putea şterge tristeţea de pe chipul lui, readucând bucurie, zâmbet, dorinţă de joacă?
Iţi, blând din fire şi iertător, îl privea pe Riţi de parcă ar fi aşteptat să facă aşa cum îl învăţase mama sa, sfaturi de care uitase… cum uită cei mai mici…
Riţi, uimit de ce vedea şi simţea, speriat că ar putea pierde prietenia celor doi frăţiori mereu atenţi, de altfel, la comportamentul lor în iureşul jocului din aceeaşi poieniţă, care nu-i pricinuiseră niciodată dureri de niciun fel, încremeni… Cerea ajutor clipind des. Simţea că nu-i mai vede clar, o ceaţă deasă îi acoperea pe cei aflaţi în jurul său. Dar putea gândi: ,,Ce pot face? E prea târziu? Nu poate fi târziu dacă nu m-au părăsit încă… nici Iţi, nici Biţi. Voi face… Voi face! O să fac ce ar Făcu un pas în faţă. Mai trebuia să-şi descleșteze maxilarele. Uf, ar fi trebuit să fac înainte de boroboaţă ce m-a învăţat mămica”.