Elena BOLÂNU
* Povestirile vin în întâmpinarea educatoarelor, părinţilor preocupaţi de eduacarea copiilor.
Minciunile copiilor (pentru a evita consecinţele negative sau pedepsele)
Piţi şi Riţi
De sub plapuma de nea, dup-o iarnă foarte grea, a ieşit un ghiocel, fără frici, un… voinicel.
– Ai răbdare, spuse grijulia-i mamă. Baba Iarnă, de te vede… dimineaţă, iute-ţi va lovi năsucul, cu papucul. Lasă-mă să o alung, mai întâi, şi-om mai vedea, ori acum… ori mai apoi…
– Du-te iarnă de la noi, că de nu, pot lua şi-un măturoi, strigă tare, curajoasă. Ce tot grămădești sub soare nori de plumb pentru ninsoare? Nu ţi-e milă de copaci, să îi ţii tot dezbrăcaţi? Nu ţi-e milă de copii, să-i ţii trişti şi nu zglobii? Du-te, iarnă, ieşi din ţară, că mi-e dor de primăvară!
– Stai, că plec, doar…, doar o clipă, să-mi petrec cum se cuvine cei din urmă fulgi de nea, vrând în cale să nu-ţi stea!
Fericiţi de izbândă, cel dintâi ghiocel şi frăţiorul lui, pe nume Piţi şi Riţi, ieşiră la joacă. Erau fragili şi subţirei cât firul de aţă. Aveau capul plecat cât să le ajungă bărbia-n piept. Încă de la prima păşire, glasul mamei se auzi clar şi răspicat:
– Dacă vă udaţi şi, mai grav, de vă pătaţi, tabletele vor fi închise. Veţi dormi fără gustare şi desene animate!
– Rămâi cu bine şi fii liniştită, mamă! Noi de fel nu ne udăm şi, mai ales, nu ne pătăm. Ştim să ocolim băltoace, stăm departe de bulboace.
Liniştită, după spusele copiilor, îşi văzu de treabă prin casă, făcu o îngustă cărare prin zăpada din faţa casei, cât să le croiască un drum liber, fără piedici cât de mici. Cum soarele slobozea rând pe rând blânduţe raze, stratul subţirel de gheaţă îmbrăcat cu strat de nea prinse a pocni pe ici, pe colo, topindu-se și adunând apă-n băltoace, chiar în calea puilor. Puilor de ghiocel, Piţi şi Riţi. Ce mai joacă, ce mai joacă… , până o făcură lată…
– Vai, Piţi, ne-am udat şi ne-am pătat, ce vom spune mamei noastre, de pedeapsă să scăpăm?
– tiu precis ce îi vom spune, Riţi. Băieţelul din vecini, mai înalt cu-n degeţel, având capul mult plecat, ne-a-mbrâncit şi am căzut; s-a scuzat că n-a văzut.
– Bravo, Piţi! Minciună mai bună nu se putea. Vom scăpa nepedepsiţi şi, prin urmare, ne vom bucura şi de gustare, şi de filmul cu desene animate. Foarte distractiv planul pus la cale, fabricat de minţi dibace, cum nimeni n-ar face! Ha, ha, ha!
Mergeau spre casă ţopăind şi fredonând cântecele învăţate din desene animate, cu pisici şi căţeluși, cu văcuţe şi căluţi, camioane şi tractoare jucăuşe şi sprinţare.
Iată-i ajunşi acasă. Cu capetele de fel plecate, se înfăţişară mamei, fără să scoată o vorbă. Deocamdată…
– Vai, vai, vai, ce supărare! Aţi făcut-o dinadins. Şi udaţi şi rău pătaţi. Desenele şi gustarea sunt interzise. Spălaţi mâinile şi la culcare!
– Noi vină nu ne găsim, rostiră Riţi şi Piţi. Cel de lângă noi, vecinul puţin mai răsărit decât noi, abia venit… Cum nu-l cunoaştem, cu el nu ne jucăm. De ciudă, vezi şi tu ce ne-a făcut…
– Eu vină tot vă găsesc, că nu ştiţi să vă-apăraţi! Pedeapsa o veţi primi fără nicio amânare!
Lacrimi calde şi sărate făcură baltă, de astă dată, pe obrăjori, scurgându-se în pat. Pe cearșaf. Cum nu lăsară-n urmă pete, mama nu băgă de seamă. Până se iviră zorii, neliniştea mamei o îndemna să afle adevărul. Odată cu sosirea lor, şi plecă la ,,vinovat”…
– Vecină, te rog, iartă deranjul, dar fiul dumitale, ieri, după-amiază, mi-a-mbrâncit copiii-n baltă. S-au udat şi s-au pătat. Tare rău m-am supărat!
– Dragă vecină, copilaşul meu nu are voie să se joace prin băltoace, a scris şi a citit tot timpul. Deci, nu puteţi găsi pe micuţul meu copil vinovat de-o faptă pe care n-a înfăptuit-o.
Înmărmurită, biata mamă îşi ceru scuze. Se întoarse acasă şi mai supărată. ,,M-au minţit de teamă că vor fi pedepsiţi. Am greşit… Cum de nu am bănuit… De-acum ştiu ce-am de făcut… Sfaturi eu am mai primit…, dar nu m-au convins.”
Ţinându-se de mână, cu ochii ţintă în ai mamei, aşteptau ce va urma…
– Dragii mamei, mergeţi la joacă, distraţi-vă cum ştiţi mai bine, fără griji şi fără temeri! Poate ocoliţi băltoaca…
Ceaţa bucuriei le cuprinse mintea celor doi micuţi ştrengari. Însă vestea bună cu codiţă n-o lăsară-n cap prea mult. O făcură-mprăştiată către norii albicioşi, în văzduhul ceruit… S-au jucat călcând nămolul, jocul lor cel preferat. Au mai construit şi case, din chirpici, pentru biata Babă Iarna ce-a rămas fără cojoc…
Sosi şi timpul întoarcerii acasă. În prag, mama. De teama pedepsei, obrăjorii mici şi rotofei păliră asemenea soarelui la apus. Bărbiile le tremurau aidoma tremuruşului din piftiile închegate.
– Dragii mamei, spuse pe un ton amabil, fremătând de bucurie, ştiu ce s-a-ntâmplat şi-aseară, şi-n momentul nou, de faţă.
– De teama pedepsei… am minţit! Ne iartă! Am greşit când am ascuns… ce ne-a plăcut nouă mai mult…
– Mă bucur foarte mult când îmi arătaţi curajul vostru. Gândul că de-acum îmi veţi spune numai adevărul mă face fericită. Sinceritatea face şi din voi, şi din alţi copii asemenea vouă, exemple bune de-a fi urmate, daruri pentru noi, părinţii. Vă face mai frumoşi în interior. Oglinda voastră va străluci ca soarele. Le voi spune despre reuşita voastră şi vecinei, şi tatălui vostru, şi bunicilor. Veniţi, vă dezbrăcaţi şi-mpreună, cu săpun şi apă caldă, le vom curăţa îndată.
– Da, da, da. Îndată, mamă!
– Mâine, dragii mei, vor fi din nou curate pentru joaca preferată. Dacă vor scăpa cu bine, fără pete sau udate, veţi avea timp berechet pentru doritul film cu desene animate, mult mai mult ca-n seara asta, întări mama cuvintele magice cu un zâmbet cuceritor.
O lumină călduţă a-ndrăgitului soare, tovarăş de joacă şi la bine, şi la rău, întări şi ea comportamentul potrivit şi-l trimise pe înţelesul copiilor. ,,Dacă nu le vom uda, nici treabă nu vom avea, să le curăţăm din nou… Le vom pune-n ordine pe scăunel cât ai spune ,,pentru încă-o altă joacă”.