Elena BOLÂNU
* Povestirile vin în întâmpinarea educatoarelor, părinţilor preocupaţi de eduacarea copiilor.
De ce mint copiii (pentru a ne atrage atenţia) şi ce e de făcut:
Norişorul ,,Hâc!”
Primăvara timpurie cu rochiţă purpurie cheamă vânt sub rămurele să înalţe printre ele parfumel de viorele, până suuus… la norişori. Drept răsplată c-au trezit totul la viaţă, viorele, albăstrele, buburuze şi-alte mărunţele gâze; lor, doar lor, norilor şi razelor.
Privit de jos, fiecare pui de nor părea legat de câte-o rază, cu o aţă, de la soare. Unul dintre ei, cel mai pufos, în culori de azuriu, era numit şi Hâc. Sughiţa de zor: hâc, hâc, hâc! Din seninul cerului, din cenuşiul norului cel mare, se-alegea cât ai clipi cu un zgâlţâit, iarăşi un zgâlţâit, din nou un zgâlțâit. Iute, pe-ndelete sorbea reci picuri de apă, ca să-i treacă… să-şi aline zgâlţâitul. Şi-i trecea… Sâcâitul continuu nu-i era cu supărare atât timp cât avea şi leacul, dăruit de mama sa, însă, însăăă… grija ei…, privirea ei… îi lipseau. Cumplit de greu… îi era. De mână cu cei mici, mama Nor-albicios, cu bucle-bucle asemenea spumei unui val înalt de apă, inventa jocuri, jucării hazlii, să-i distreze, să-i ţină departe de întâmplări adesea buclucaşe. Numai el, fiind mai mare, ducând pe umerii pufoşi încrederea mamei, îşi purta de grijă singur, cum ştia mai bine. Cu genele-i grele pe sub umede sprâncene, cu buzele căzute-n barbă, privea-ndelung la mama sa. Ştiind-o grijulie, începu să-şi inventeze sughiţul, nu o dată… Dacă tot nu venea la timp, potrivit dorinţei sale, îl inventa.
– Hâc, hâc, hâc, ooof, nu mai pot, rău mă doare-n gât! Chiar şi mai jos… Mă arde, mă pişcă. Hâc, hâc, hâc!
De cum îl auzi, mama-şi desprinse mâna de pe capul celui mic şi-alergă la cel mai mare, să-l salveze iar de ,,hâc”.
– Ia de soarbe, dragul mamei. Hai, degrabă, că m-aşteaptă cei mai mici!
Norişorul Hâc, cu ochişorii umezi de bucurie că mama îi este alături, că-l priveşte şi pe el, că-l mângâie într-un fel, era fericit. Însă pentru o clipă, două… Grija pentru cei mai mici o desprinse iar de el. Strânse picuri noi de apă, să-şi înjghebe-o scurtă coardă, astfel că până spre seară sări coarda, bunăoară. Descoperi şi un tobogan de gheaţă şi, alături de alţi tovarăşi de joacă, dădu luciu pârtiei de atâta frecuş pe lunecuş. Dar… dar… totul în zadar, atâta vreme cât mama sa nu-l mai privea. ,,Cum se simte cel mai mare nu ştia…, nu bănuia?”, se-ntreba fără răspuns.
– Hâc, hâc, hâc, iar sughiţa.
Chiar de-adevăratelea? Numai el ştia…
– Hâc, hâc, hâc! Auuu, iar, iar, iar, iarăşi mă doare!…
Mama din nou alerga, lăsând gândul grijuliu în preajma celor mai mici.
– Dragule, deschide gura să-ţi privesc micuţul gât. S-a-nroşit? Deschide larg… Eşti furios? Faţa ta, cutele dintre sprâncene asta-mi spun…
– Sunt nervos! Nu mă-nţelegi? a strigat norişorul Hâc, lăsând capul greu în piept.
– Iată că nu s-a-nroşit, nici măcar nu s-a încălzit. Oare, oare… tu mă minţi? Mergi, te linişteşte chiar aici lângă fotoliu. Vei găsi un scaun mic. După, vom vorbi un pic…
Mama încerca să-l iscodească din priviri, în fel şi chip, căci n-o convingea de fel… Ba se frământa…, ba se îndoia, se simţea în cumpănă… de-i sughiţul fabricat… sau o fi adevărat?… ,,Dar de ce? Nu cumva e neglijat? Nu cumva e supărat? Vrea să-i fiu mereu în preajmă… Ochişorii îi lucesc când încerc să-l oblojesc. Dar nu pot… Nu-i pot fi mereu în preajmă! Ei, vai, vai, dar cum să fac? Acum, că s-a liniştit, voi afla de unde vine nevoia de a minţi şi necazul ce-l apasă se va stinge în văzduh, fără drum de cale-ntoarsă.
– Cum îţi este, dragul mamei? nu cumva durerea ta… nu-i în gât, de-atâta ,,hâc!”…? Nu cumva-i altundeva? Este aici? Chiar aici, în sufleţel? M-ai minţit, să m-aduci iar lângă el?… Am greşit când am gândit că de-acuma te-ai mărit, că îţi porţi de grijă singur… Că alte nevoi nu ai…
Auzind glasul mamei, se-ncărcă cu bucurie. Se aruncă la pieptul ei:
– Mamă, mamă, vreau şi eu, vreau şi eu în preajma ta, alături de frăţiorii mei, să-mi ții mâna strâns în căuşul mâinii tale mai mereu, să priveşti şi chipul meu. Tril blânduţ din glasul tău să-mi dezmierde urechiuşe.
– Vino, vino, dragul meu, să-ngrijim pe cei mai mici. Ei nu ştiu… mai, mai nimic din ce tu ai dobândit. Mi te alături să le vin în ajutor?
– Da, da, da! Te ajut să-i îmbrăcăm. Te ajut să îi hrănim, să-i distrăm cum ştim mai bine…
– De-acum…, sunt şi eu cu voi!…
Drept răsplată pentru darul parfumat, norişorii îşi dau mâna, ţopăind şi scuturând picuri noi de apă caldă peste haina primăverii, oferindu-i un miros de proaspăt.