Elena BOLÂNU
* Povestirile vin în întâmpinarea educatoarelor, părinţilor preocupaţi de eduacarea copiilor.
Minciunile albe
* spuse cu moderaţie, pot modela comportamentele copiilor, susţin dezvoltarea creativităţii, dezvoltarea socială, le apără inocenţa, pot proteja emoţiile altei persoane
În căutarea zânelor
Dintre flori şi gâze mici, vântu-şi face avânt spre boltă, să se-ntoarcă tot la ele cu o stropitoare plină, picurând cu boabe grele peste frunze şi antene. Peste plaiul însorit, sună clopoţei de-argint. Arc de curcubeu şi ploi se-nfrăţesc la rândul lor, seară sau dimineaţă, natura s-o-mbogăţească. În extaz de bucurie, Petru-şi scutură-n alint plete lungi, arse de soare, căutând cu ochişorii negri tuci şi mărgelaţi zâne bune, despre care el aflase că-mplinesc dorinţele. Pentru a-ntregi magia, roagă mama să-i aducă folie de-argint, din a lor bucătărie. Băţul gros şi unduios bine să-nfăşoare, şi apoi să-l denumească… Ooo, dar, cum? Da, da, bagheţica magică! Să vină zânele şi el să le preschimbe… în flori parfumate sau în gâze colorate şi înaripate.
– La ce spui că-ţi foloseşte? spuse mama, dintre rânduri distanţate, frumos ordonate.
Astfel, să poată copilul să culeagă flori, să le miroasă, fără să-l rănească ghimpele prea ascuţit al vreunui trandafir.
– Printr-un cântecel, atrag zânele din astre, iar bagheta magică, făcând roată, roată, iute le va preschimba, la sfârşit de cântecel, într-o floare sau o gâză, după vrerea ei. Apoi, lângă, voi şopti o dorinţă ce se va-mplini.
– Bine, Petru, dragul meu, dar ai grijă, ocoleşte tufele de trandafiri, ghimpele de pe codiţă este foarte ascuţit. Fără milă, te răneşte…
– Le cunosc metehnele din poveşti, din poezii. De-adevăratelea nu am păţit, o asigură pe mama sa, pornind zvelt în pas săltat cântecelul inventat:
Zână bună, zână blândă,
Coboară încet, cu grijă.
Cu bagheta fermecată,
Îţi croiesc trepte îndată.
Şi te fac o floricică
Sau o gâză fericită,
Ca apoi să îţi şoptesc
Tot ce astăzi îmi doresc.
Dar ai grijă cum păşeşti,
Să ajungi când isprăvesc
Cântecelul pentru tine,
Inventat numai de mine.
Privindu-l cu încântare, mama observa cum se apleca la aşa-zisa ureche a florii, sau a gâzei nimerite, la sfârşit de cântecel. Iată, întoarse spatele… Când întoarse spatele, căutând fire de iarbă, să le smulgă dintre flori, glasul micului Petruţ se-nălţă către văzduh într-un ţipăt ascuţit, cât s-audă cei din preajmă şi-ntreg neamul zânelor.
– Ce-ai păţit? strigă mama sa.
– Ghimpe! Ghimpele cel ascuţit un deget mi-a nimerit! Sângerez, vai, sângerez!!! Ustură, rău ustură!… Mi-a ajuns la sufleţel!
– Eu am braţe cu magie, vino, vino, dragul meu, să-ţi alin pe îndelete usturimea, o trimit pe-un fir de vânt către norul din văzduh.
Calde braţe şi pufoase, după ce-au şters lăcrămioare, zgaiba bine-au oblojit, au înconjurat copilul cu pupici de-alint, fierbinţi. Chipul trist se-nvălui în mătăsuri zâmbitoare, ochişori lucind în soare.
Revenind la joc, iată-l, apare şi Luca, cel mai bun prieten. Se spunea ades că se-asemuiau, doar la coama părului se deosebeau. În culoare… Al lui Petru părea mai degrabă negru, iar al celuilalt, rupt din lanul grâului. Cu forţa unui magnet, jocu-l prinse-n mreaja lui. Cântecul, pe două voci, aducea zâne-n perechi. Una pentru Luca, alta piciului Petrică. Ajungând într-o clipită, urmând unda cântului, sub bagheta magică, luau chip de floricică sau de gâză mititică. Două, în acelaşi timp.
Se porneau de-odat’, din guriţe diferite, şoapte magice, cu rime, săltând într-un ţup de broască, în acord cu instrumente din natură: triluri de ciripitori, cri-cri-cri-uri ascuţite ale unui greier mic, pu-pu-pu-uri răsfirate ale pupezei din crâng, iar pe-aproape iată-un cuc, drege glasul obosit cu-o perluţă de la roua ce-nvia câmpul boţit.