PORTRET DE VOLUNTAR: ALINA COMARDICI

Înainte să ajutăm suflete, ne vindecăm pe noi înșine și ne deschidem inimile”

Mă numesc Comardici Alina și sunt elevă în clasa a XI-a la Liceul Pedagogic “Matei Basarab” din Slobozia, filiera vocațional. Am aproape 18 ani fericiți, plini de viață, maturi, dar și de responsabilități, specifice vârstei.

Nu întâmplător am ajuns la vocațional. Încă din clasa a VI-a am simțit că sunt menită să empatizez cu elevii, așa cum făceau profesorii mei. Iubesc cu toată ființa această vocație și chiar cred că putem modela în bine generațiile viitorului. Mă simt împlinită atunci când învăț și descopăr zilnic noutăți, atât la mine, cât și la cei din jurul meu. De curând, am reușit să îmi dau frâu liber pasiunii de a scrie și am început o nuvelă psihologică, în scopul eliberării talentului meu consecvent. Încerc să valorific informațiile pe care le-am dobândit în cadrul Centrului de Excelență la Limba și Literatura Română, din care fac parte din clasa a IX-a.

Sunt de părere că scopul nostru e să facem bine, să fim buni, de aceea am ales să mă apuc de voluntariat. Înainte să ajutăm suflete, ne vindecăm pe noi înșine și ne deschidem inimile. De-a lungul implicării mele, cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să-mi prețuiesc și mai mult viața, familia, tot ceea ce am. Fiecare persoană pe care o întâlnesc reprezintă o lecție importantă pe care mi-o oferă și de la care învăț lucruri utile.

Voluntariatul mă ajută să fructific timpul liber, să îmi măresc orizonturile și să îmi dezvolt abilitățile de comunicare și cooperare în echipă, devenind un om integru. Fac voluntariat încă din clasa a IX-a. Am început din dorința de a-mi ușura viitorul, știind că efortul meu va fi răsplătit cu un contract sau o diplomă, însă am ajuns la stadiul în care voluntariatul înseamă pentru mine un stil de viață, o activitate din reflex, o rutină de care nu vreau să scap niciodată. Fiecare voluntariat în care activez (Crucea Roșie, Filiera Ialomița; Implicați în comunitate; Asociația A.D.M.I.S.; două grupuri de cateheză: „Învățătorul” și „Doar noi…?”) m-a provocat și mi-a dat curajul să evoluez. Sunt Junior Ambasador în cadrul Uniunii Europene, deci am un spirit civic și mă mulez după cei din jur.

Dacă aș avea o putere magică, mi-ar plăcea să pot zbura. Spiritul visător, creativitatea și arta literară mă caracterizează și consider că posibilitatea de a economisi timpul efemer prin zbor, mi-ar prinde foarte bine. Aș călători non-stop, aș zbura în locuri nemaiauzite, iar la finalul fiecărei zile, aș nota într-un jurnal infinitatea colțurilor de rai întâlnite.

Mi-ar face mare plăcere sa lucrez la Ministerul Educației, deoarece cred în citatul “Fii schimbarea pe care vrei să o vezi in lume.”, iar acel imperativ se referă la mine, cea din prezent, la tine, cel care citești, la NOI! Orice schimbare presupune efort, însă roadele se vor vedea în timp. Încă din gimnaziu mi-a plăcut să fac parte din Consiliul Elevilor, dar nu pentru renume, distincție sau superioritate. Vreau să fiu un exemplu și să fac auzite vocile tinerilor.

Mi-aș dori să pot schimba problema societății de a critica sau judeca după aparențe, aprofundând astfel educația, umanitatea și constanta întrajutorare. Din dorința de a marșa în direcția evoluției mele și a societății, am ales să excelez în domeniul psihologiei, unde am fost olimpică în clasa a X-a și urmează să particip și anul acesta, cu speranța de a obține rezultate la fel de strălucite. Pe viitor, voi fructifica această pasiune. Cum? Veți descoperi pe parcursul prezentării…

Cea mai grea decizie pe care am luat-o a fost să mă înscriu într-un proiect, care avea ca finalitate schimbul de experiență: un an în America. Cine nu visează la așa ceva? (Zborul mi-ar putea îndeplini acest vis la orice oră). Mi-a fost greu să mă înscriu, știind că existau șanse să fiu departe de confort de la o vârstă atât de fragedă. Sunt mândră că am avut puterea să încerc. Am ajuns până în semifinală, însă nu a fost să fie acum, dar rămâne o poartă deschisă pe viitor și un eșec productiv. Ce am învățat din această experiență? Multitudinea concursurilor la care mă înscriu nu fac decât să îmi sporească spiritul competitiv, creativitatea și gândirea critică. Datorită acestui proiect, mi-am deschis orizonturile în direcția pasiunii mele, Psihologia, așa că m-am gândit să pornesc într-o nouă aventură…Studiile superioare în străinătate, în acest domeniu! De ce să nu aspirăm la mai mult? De ce să ne îngropăm singuri visurile? Suntem cununa creației, prin putere, pasiune și devotament putem ajunge acolo unde ne dorim!

Cea mai deșteaptă decizie pe care am luat-o a fost să optez pentru profilul educator/învățătoare. Fac ceea ce îmi place, ceea ce am simțit încă de mică, gândind ca voi avea un viitor strălucit și sigur. Indiferent de destinația călătoriei din viața mea, vocația aceasta îmi va asigura împlinirea sufletească. Pentru mine, fericirea înseamnă momentul în care deschid ochii dimineața și realizez că o nouă zi mă va provoca. Eu îmi creez propria fericire, iar prin fericirea mea, pot oferi zâmbete și celorlalți. Ce poate fi mai frumos de atât?!

 

Cea mai plăcută amintire referitoare la lucrul în echipă este atunci când în cadrul unui voluntariat, am participat la o tabără formativă, care m-a făcut să realizez că echipa este ca o a doua familie, în care trebuie să ne completăm, să ne adaptăm și să comunicăm necontenit. Recunosc că familia mea este formată din mama și tatăl meu vitreg, iar acest subiect a fost întotdeauna sensibil pentru mine, însă copiii buni pot reuși în orice circumstanțe.

Această amintire m-a făcut să cred că pe viitor îmi pot deschide un ONG, un local, un voluntariat mic, care să producă visuri reale, sustenabile și de calitate. Avem multe de îmbunătățit în țara aceasta, însă nu trebuie să tăiem aripile nimănui. Pentru început, mă voi mulțumi și cu un cabinet de psihologie, prin care să mă apropii de oameni distincți, să empatizez cu propriile lor concepții și să evoluez prin ajutorul pe care îl voi oferi.

Lucrul de care sunt cea mai mândră este puterea mea de a face față situațiilor, echilibrul interior și arma pe care o folosesc: inteligența. Mă confrunt cu persoane slabe, însă îmi păstrez linia de plutire, fără să îmi cobor nivelul. Încerc să fiu înconjurată de persoane cu mai multă experiență, de la care să am doar de învățat. Nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume lipsită de provocări, fiindcă viața în sine este o provocare. Eu sunt o provocare.

Mi-am propus să devin în fiecare zi cea mai bună versiune a mea, așa că acesta este atuul meu. Fiecare experiență simbolizează un câștig. Nu vreau să cred că am eșecuri, deoarece așa le pot transforma în reușite și pot avea ceva de învățat.

Dacă aș putea pune zilnic 1000 de întrebări, cea mai importantă ar fi: Care este de ce-ul meu din acest moment? Sunt de părere că răspunsul la această întrebare mă va conduce spre sensul întregii vieți. Așadar, “Oricine poate sărbători o misiune îndeplinită. Dar este o binecuvântare să ai oameni care să creadă în tine când ai doar un vis.”

Cred în mine! Cred în tine, cititorule! Cred în educație!

  1. S. : Ca dovadă a celor relatate, voi atașa un fragment din opera mea literară, care este în proces, intitulată „Iluzia eternității”.

(…)

De multe ori, m-am întrebat dacă acea voce din capul meu va tăcea vreodată. E acolo, prezentă, mereu și mereu. Câteodată mă macină, alteori mă trimite într-un extaz unic. Când mă privesc atent în oglindă, mii de ploi cristaline pornesc să se zărească pe chipul meu, din ce în ce mai singuratic, din lipsa ei. Visele mi se inundă, însă dorințele se resimt cu patos.

Simt cum îmi manevrează simțurile, trăirile, fiecare parte a corpului și când mă prefac că nu îmi aud vocea, începe să urle cu putere: Chip gingaș și plăpând, / Adolescent frumos și blând… / Fără să îți pierzi speranța, / Ai în față toată viața! / Luptă pentru visul tău zâmbind: / Până când ajungi unde ți-ai dorit, biruind!

Mă acaparează și manipulează așa cum vrea. Dar i-am găsit leacul: am acoperit-o cu iubire! Singura fată cu care mintea mea a avut răbdare, ba chiar i-a oferit nuanța potrivită de dragoste, a fost o fată cuceritoare pe care soarta a înstrăinat-o, însă mintea a ales să o poarte în aceeași cămăruță, deasupra inimii. Încă îi zâmbește cu bucurie, de când glasul meu interior o invocă și și-o reamintește cu drag și dor.

Acum, că afară se zărește iarna pe meleagurile noastre, cu mantia ei argintie și lăptoasă, sufletul meu resimte frigul din natură, amplificat de pierderea, probabil temporară, a fetei care a reușit să mă descifreze cu ușurință. Mi-e teamă să o numesc o pierdere definitivă și îmi mângâi durerea, crezând cu ardoare că drumurile ni se vor intersecta, readucându-ne și în planul realității, nu doar în bogata mea imaginație. Petalele de marmură albă ne-au acoperit amintirile timpurii și, cândva, puternic pictate în diferite forme ale iubirii.

Fericirea și iubirea sunt în strânsă legătură și le putem asimila cu o cremă, un remediu pe care dacă nu îl folosești în timp util, rana se amplifică. Această cremă ne-o aplicăm singuri, însă în cazul meu, rana sufletească trebuie tratată de fata cu bucle. Ea știe cu exactitate zona aflată în suferință.

Mă uitam în ochii ei exact cum se uită un copil la artificii. Asta până când, parcă s-a evaporat într-un alt tărâm îndepărtat, iar acum ne despart zeci, sute sau poate chiar mii de kilometrii. Nu am un răspuns clar, pentru că am preferat să nu știu, lăsând durerea să presupună.

Ce e sigur, pierderea ei m-a făcut să mă reîntorc în întunericul vechi și prăfuit. De-a lungul timpului, am avut și momente de rătăcire, datorită ei. Mă gândesc cu nostalgie la clipele în care eram pierdut în șoaptele ei colorate…

Era atât de atentă la detalii… Era un mesager al vieții și al iubirii, o porumbiță neobosită, care alegea să își reverse aripile pure lângă mâinile mele tremurânde și pierdute în frumusețea ei nemărginită. A fost poezie în viața mea… O poezie pe care inima încă o recită, fără oprire.

Alături de ea am învățat să îmi doresc mai mult, ținând prezentul în palme și aspirând la un viitor strălucit în doi. Îmi lipsește această iubire… inima mea încă îi aparține. Iubirea noastră n-a fost doar o întâmplare, de aceea ne vom purta reciproc în zbor. Simt că va fi singura persoană pe care o voi recâștiga… Simt cum o parte din ea a rămas în brațele mele. Noi eram două suflete, care am reușit să ne venerăm, dincolo de lumea muritoare. Nu am somn de când nu e a mea… A fost dragoste cu pasiune, iar acum e motivul meu pentru toate durerile. Mi-a dăruit lumina ei și m-a scos din întuneric, iar eu i-am dăruit bucăți din sufletul meu, rând pe rând… Nu diamante, nu bani, nu flori. Fata cu bucle… Doctorul inimii mele! Destinul meu a fost pictat alături ea, iar eu i-am adus răsăritul în fiecare dimineață.

Și-a lăsat cu îndrăzneală urmele, atât pe trupul meu, cât și în subconștient. Mintea caută necontenit să o regăsească, să îi vorbească suav, cu o deosebită blândețe: E suficient să îți scriu sau, pur și simplu, să mă gândesc la tine, că starea mea de spirit se și schimbă. …Este târziu în noapte. Îmi imaginez că tu ești acasă, răsucindu-ți o șuviță de păr pe deget în vreme ce citești una din cărțile tale îndrăgite. Oare și acolo se așterne zăpada ca aici? Datorită distanței ce ne desparte, mă simt obligat să îți împărtășesc un secret. „

Alina Comardici

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved