Singur împotriva unui Imperiu
(Cinism rusesc şi ironie eminesciană în chestiunea Basarabiei)
Lăudabilă iniţiativa parlamentului României care a legiferat ziua de 15 Ianuarie, Ziua Culturii Române, în semn de omagiu adus marelui poet, compensând, într-o infimă măsură, absenţa sa din manualele şcolare. Mai marii alcătuitori ai programelor de învăţământ consideră că este suficient dacă un absolvent de liceu, în pragul bacalaureatului, argumentează că o poezie (oricare ar fi ea) de Mihai Eminescu aparţine romantismului. Nimeni nu-i mai cere elevului măcar să citească LUCEAFĂRUL, ODĂ (în metru antic), GLOSĂ, SCRISORILE etc. (de proză nici nu mai vorbim!), poate vreun entuziast sau de „modă veche” profesor. Cumplit meşteşug de îndobitocire a neamului românesc sub pavăza europenismului, adică să frustrezi o naţiune de un mit! S-a pornit o adevărată cruciadă pentru demitizarea lui şi a valorilor naţionale. Acum vreo câţiva ani am trecut pe lângă Panteonul francez, unde, pe un zid de câteva sute de metri pătraţi, erau dăltuite numele gloriilor artistice, istorice, literare şi ştiinţifice ale Franţei… La noi, sintagma „Eminescu – poet naţional” este stigmatizată, a fost ştearsă din istoria literaturii…
Măcar la nivelul informaţiei generale ar fi trebuit ca elevii şi publicul larg să ştie că Eminescu a fost un gazetar vizionar, un excelent analist al fenomenului social, politic, istoric şi moral românesc, pe care-l raporta mereu la cel european. Aş adăuga eu, un mare patriot, aşa cum o dovedeşte atunci când deplânge cedarea cu uşurinţă de către politicienii români a judeţelor din nordul Mării Negre, în urma Războiului de Independenţă. De ce n-a „glorificat” Eminescu, precum Alecsandri, acest război în nicio poezie? Pentru că îi suspecta pe ruşi că-şi urmăresc doar interesele lor, adică testamentul lui Petru cel Mare de a ieşi la Strâmtori… Din nefericire, istoria i-a dat dreptate…
Toate prezicerile lui în privinţa Basarabiei s-au adeverit, iar el trăia de pe atunci drama neputinţei de a împiedica răul să se producă, după cum însuşi mărturisea: „E o adevărată nenorocire de a prevedea tot şi de a nu putea împiedica nimic”. El a trăit drama păcii nedrepte de la Berlin din 13 iulie 1878, realizate în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, pace la care România nu a fost primită decât cu doi observatori – deşi avusese un rol decisiv în înfrângerea turcilor, salvând trupele ruseşti de la un dezastru. Mai mult, i se impuneau nedreptăţi strigătoare la cer: cedarea către Rusia ţaristă a sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi împământenirea câtorva zeci de mii de evrei imigraţi din Ucraina şi Galiţia. În compensaţie, chipurile, este lăsată să anexeze Dobrogea. Dar Dobrogea era pământ românesc de pe timpul lui Dobrotici şi al lui Mircea cel Bătrân, „Domn atotstăpânitor până la Marea cea Mare”, după cum se intitula domnitorul.
Gazetarul Eminescu, a cărui operă publicistică numără peste 15 volume – un adevărat tezaur pentru jurnalistica românească – n-a stat cu braţele încrucişate în faţa acestui cinism rusesc. De ce cinism? Pentru că poetul ştia prea bine istoria neamului său şi ruşii o ignorau. Ştia că Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare au hotărnicit pentru totdeauna Moldova, au curăţat-o de tătari şi Moldova nu se învecina cu Rusia. Ştia prea bine că Petru cel Mare avea gânduri ascunse de expansiune încă de pe timpul lui Dimitrie Cantemir, căruia îi face o vizită la Iaşi, la 1711, că Bucovina fusese cedată prin fraudă şi că Rusia a luat Basarabia în 1812, prin şantaj. Şi mai ştia ceva: că ori de câte ori se iscau înfruntări ruso-turce (şi au fost patru în secolul al XIX-lea (1828, 1848, 1856, 1877) ruşii uitau să-şi mai retragă trupele din teritoriile româneşti, sau mai rupeau, plecând, câte o bucată de pământ, aşa cum făcuseră şi la 1877, apoi vor aplica aceeaşi politică, mai târziu, după al Doilea Râzboi Mondial…
Culmea cinismului i s-a părut lui Eminescu motivaţia rusească a anexărilor: „Nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi asta nu se poate stabili decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord” şi mai departe: „Una este amorul propriu al unui popor de 80 de milioane şi celălalt al unui popor de 4-5 milioane”. Cererea Rusiei era ultimativă şi nu lăsa să se întrevadă vreo ieşire: „Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; cu câţiva ani, mai mult ori mai puţin, nu ne pasă”. Ei recurg în argumentaţia lor la minciuna cea mai sfruntată: „Noi nu am luat Basarabia de la Moldova, ci de la turci şi de la tătari”. Citatele sunt din gazeta rusească în limba franceză „Du Nord”, cu care Eminescu polemiza.
Cinismului rusesc în această chestiune îi răspunde Eminescu într-un ciclu de articole publicate în „Timpul” între 10 februarie 1878 („Chestiunea retrocedării”) şi 6 octombrie 1878 („Pe arborul tăcerii”) insistând asupra atitudinii statului român faţă de Rusia care „trebuie să fie rezervată, plină de respect, dar demnă şi hotărâtă”. Această atitudine este exprimată dintr-un început, tranşant: „Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ. Noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde: şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător”.
În cele 23 de articole publicate pe acestă temă cinismului rusesc, Eminescu îi opune cu fermitate logica argumentaţiei morale şi istorice, cărora îi asociază ironia care ia forme dintre cele mai scânteietoare, trecând prin umor, satiră, persiflare, prefigurând sarcasmul din „Scrisoarea III” (1 mai 1881) şi blestemul din „Doina” (17 iulie 1883). Nu se sfieşte şi nu se abţine să nu facă remarci caustice de mare rafinament când caracterizează aceşti vecini cu pofte permanente de expansiune: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsând-o de mlădioşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal mama mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi despoţiei”. În continuare, ironia creşte în intensitate, ajungând să desfiinţeze: „În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui. De aceea ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc care-l face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntru lor. Astfel, misiunea istorică de care se face atâta vorbă, e rezultatul acestui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni tot pământul tot nu s-ar umple”.
Există şi momente când copleşirii colosului rusesc poetul îi răspunde cu amărăciunea neputinţei: „Deşi nu s-a născut rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremuri grele”. Cuvinte profetice eminesciene pe care istoria, din păcate, le-a confirmat şi încă le mai confirmă.
Ironia sa o opune nu numai cinismului rus, ci şi celui al guvernanţilor de atunci ai României, politicieni orbi care au văzut în cucerirea Dobrogei o compensaţie pentru Basarabia.
Ultimul din suita de articole intitulat „Pe arborul tăcerii” este dominat de neagră amărăciune. Târgul fusese făcut, iar poetului nu-i mai rămân decât neputinţa, credinţa şi speranţa: „Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăţi. În zadar moldoveanul va mai privi în zilele senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmul Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său Cetatea Albă şi Chilia. Ceea ce va vedea, va fi pământ înstrăinat”.
Cuvintele sunt prea umile şi prea goale pentru a măsura amărăciunea poetului provocată de această înstrăinare a pământului românesc, de vreme ce a purtat-o cu el până a făcut-o să explodeze pe 17 iunie 1883, o dată cu dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, în ultima sa capodoperă „Doina”, ce sublimează întrega sa durere, iar amărăciunea ia forma violentă a blestemului: „Cine-a îndrăgit străinii,/ Mînca-i-ar inima câinii./ Mînca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia”./
Duhul său spiritual coboară peste România de două ori pe an: de 15 Ianuarie şi de 15 Iunie, călăuzindu-i mintea, inima şi speranţa spre dreptate şi adevăr. România profundă lucrează zi şi noapte: „Basarabia e România” scrie cu negrul doliului, cu sârg, zi şi noapte, o mână de patriot pe mii de ziduri şi pe zeci de mii de stâlpi, să nu se mai şteargă din conştiinţa românească.
Titi DAMIAN