Anunțat de o serie de crize politico-diplomatice sau de scurte războaie care s-au desfășurat în primul deceniu al secolului XX, Marele Război a avut la origine o multitudine de cauze, precum formarea unor alianțe politico-militare cum ar fi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia) și Antanta (Franța, Rusia și Anglia, cărora aveau să li se adauge România și Italia), dorința Germaniei de „a avea un loc sub soare”, înțelegând prin aceasta nemulțumirile sale legate de coloniile din Africa (majoritatea deținute de Anglia și Franța), precum și ambiția sa de a continua să fie hegemonul Europei.Se poate adăuga și manifestarea unei adevărate crize a conștiinței civilizației europene, ca urmare a contestării din partea unui segment important al societății a modelului economic și social specific liberalismului clasic. Vorbim despre un eșec al așa-numitei generații „La Belle Epoque”.
În vara anului 1914, întreaga Europă a fost cuprinsă de flăcările războiului. Asasinarea la Sarajevo a prințului moștenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, și a soției sale Sofia, a condus la o serie de declarații de război prin care marile puteri europene, grupate în două blocuri militare, Antanta (Franța, Anglia și Rusia) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-au înscris în logica unui conflict de mari proporții, așa cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci. Acest context a pus statul român în situația de a opta pentru alăturarea la o alianță sau la alta. Inițial, în 1883, de teama Rusiei, un mare imperiu și un stat cu o politică potențial ostilă la adresa României, dar în baza afinităților filogermane ale regelui Carol I, statul român a încheiat o alianță secretă cu Puterile Centrale. În plus, ideea unirii cu Transilvania, deși considerată imposibilă în epocă, era foarte vehiculată în cercurile intelectuale ale vechiului regat.
Clasa politică românească avea atunci trei opțiuni:
-
să se alăture Germaniei și Austro-Ungariei, cu toate că Tratatul de Alianță stipula faptul că ajutorul militar se acorda în caz de agresiune asupra acestor state, pe când situația era inversă (Austro-Ungaria declarase război Serbiei și o atacase, iar Germania își dăduse acordul din acest punct de vedere);
-
să rămână neutră;
-
să se situeze de partea Antantei.
În ciuda presiunilor străzii și a opiniei publice, care considera că țara trebuia să se alăture Antantei, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a decis ca România să rămână neutră. Deși neutralitatea însemna un moment de răgaz, în speranța că războiul se va încheia în câteva luni, statul a luat câteva măsuri pentru eventualitatea unei participări a României la marea conflagrație. Moartea regelui Carol I la 10 octombrie 1914 avea să schimbe, la rândul ei, realitățile politice românești.
În august 1916, România a semnat o convenție politică și una militară (ambele secrete) cu Antanta, prin care se prevedea: intrarea rapidă a țării în război contra Austro-Ungariei, aprovizionarea ritmică a armatei române de către Antanta, sprijinul dat României de armata rusă în Dobrogea, ofensiva dinspre Salonic (Grecia) a trupelor aliate contra armatelor bulgare și turcești. În schimb, țările Antantei se obligau să respecte integritatea teritorială a României și să asigure României condițiile de egalitate cu părțile semnatare la viitoarea conferință de pace; cel mai important lucru era recunoașterea de către Franța, Anglia, Rusia, Italia și aliații lor a aspirației românilor de integrare a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei în statul roman. Cu această garanție, armata română (formată din peste 800.000 de militari) – în urma declarației de război contra Austro-Ungariei – și-a concentrate atacul pe linia Carpaților, pentru eliberarea Ardealului și, în proporție mult mai mică în Dobrogea, contra trupelor germano-bulgaro-turcești. Presată de un inamic superior ca număr și ca înzestrare, lipsită de unele ajutoare promise din partea Antantei, armata română a fost înfrântă la Dunăre și, după notabile succese, a fost obligată să se retragă pas cu pas din Transilvania.
După aproape opt luni de lupte, la 6 decembrie 1916, trupele germane intrau în București, fapt care însemna ocuparea de către Puterile Centrale a două treimi din România de atunci. Casa Regala, Guvernul, administrația central, parte din populație s-au retras în Moldova, în singura parte de țară rămasă liberă.
România, concentrată în Moldova, și-a refăcut o armată de circa 460.0000 de militari, a fost înzestrată cu armament modern cumpărat din străinătate și instruită de misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.
Regina Maria a organizat sub patronajul său Crucea Roșie. De aceea, când trupele Puterilor Centrale au dat asaltul decisive pentru a scoate România din război, în iulie-august 1917, armata română a obținut victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz și a salvat statul roman.
Anul 1918, în ciuda marilor umilințe și sacrificii indurate, a adus României cea mai mare împlinire din întreaga sa istorie modernă: unitatea politica a tuturor românilor. Prima provincie care s-a unit cu țara a fost și cea care fusese ocupată de străini cel mai târziu, anume Basarabia (răpită de ruși în 1812). Cum se știe, din cadrul său, sudul, adică ținuturile(județele) Cahul, Bolgrad și Ismail, fuseseră redate Moldovei și, implicit României între 1856-1878. Sfatul Țării, în care erau reprezentate și minoritățile naționale, a decis în majoritate de voturi, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu Regatul României.
La 15/28 noiembrie 1918 s-a întrunit la Cernăuți Congresul General al Bucovinei format din reprezentanții românilor, polonezilor, germanilor și rutenilor, care au decis, cu mare majoritate, ,,unirea necondiționată, pentru vecie, a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României”.
În Transilvania, mișcarea de unire cu România era foarte activă. În vederea legalizării noii situații, Consiliul Național Român a convocat pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia – orașul symbol, unde domnise în 1600 Mihai Viteazul – Marea Adunare Națională.
Actul de la 1 decembrie 1918 a marcat finalul unui proces, anume desăvârșirea unității statale a românilor. La 24 decembrie 1918, regale Ferdinand emitea decretul de unire a Transilvaniei cu vechea Românie, iar în 1922, suveranul și regina Maria se vor încorona oficial la Alba Iulia.
Muzeograf,
Marin Mioara
Foto: Costică AXINTE