Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
PAPARUDELE ȘI CALOIANUL
– Ritualuri străvechi de invocare a ploii –
„Practicarea agriculturii pe teritoriul României a generat un număr mare de credințe și practici cu caracter agrar, în care se regăsesc atât elemente foarte vechi, caracteristice ritualurilor păgâne, cât și altele noi, impuse de creștinism. Conservarea acestor elemente, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a datorat faptului că în cadrul agriculturii tradiționale soarta recoltelor depindea atât de calitatea muncilor agricole efectuate și a semințelor utilizate, cât și de influența unor factori naturali (precipitații, grindină, căldură etc.) care acționau indiferent de voința omului.
Din observarea directă a acestor factori naturali, țăranul român a căutat să își elaboreze un cod de norme privind ce trebuie, cum trebuie și când trebuie să facă ceva pentru ca munca lui să nu fie zadarnică.
În cadrul acestui cod se pot surprinde, alături de unele elemente reale, rezultate din observarea directă, de-a lungul a sute și sute de generații, a modului de manifestare a unor elemente ale naturii înconjurătoare (fazele lunii, evoluția stării vegetative a unor arbori și plante, comportamentul unor păsări, animale, insecte etc.), și o serie de elemente fanteziste, apărute din dorința oamenilor de bine.
În succesiunea lor, sute și sute de generații au preluat acest cod de norme, l-au îmbogățit cu elemente noi, rezultate din experiența lor practică și l-au folosit, mai ales atunci când a fost vorba de efectuarea unor lucrări agricole în perioadele optime și de pronosticare a recoltelor.
Printre factorii naturali care au o mare influență asupra culturilor agricole se numără și precipitațiile, lipsa sau surplusul lor putând avea consecințe catastrofale asupra rezultatelor obținute.
În lumea satului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, se credea că norii sunt o țesătură ce se află în cer, la Dumnezeu și coboară din cer, ori de câte ori vrea Dumnezeu. Se credea că ploile mici și folositoare erau trimise pe pământ de Dumnezeu, iar cele mari, cu furtuni și grindină erau purtate de balauri.
…Cel mai răspândit obicei ce se practica pe timp de secetă, în toate satele românești, era paparuda. Despre paparudă se credea că este cea care deschide cerul să plouă…. Este o sfântă care se roagă la Dumnezeu să plouă…, o zână dintre Rusalii care în vremea de demult umbla prin sate, pe timp de secetă, …este o sărbătoare în onoarea ploii, ….în această zi se udă cu apă pe la fântâni, flăcăi, fete și femei, ca să plouă.
Ziua de Paparudă se ținea pe timp de secetă, primăvara și vara, dar în general, în joia a treia după Paști.
În ziua de paparudă era obiceiul să se ude oamenii cu apă ca să plouă; femeile însărcinate erau udate ca să dea Dumnezeu ploaie sau li se furau papucii sau o coasă nouă, pe care le dădeau pe gârlă zicând că va fi anul mănos și îmbelșugat.
Fetele mici, mai ales cele de țigan, făceau pe una din ele paparudă. Fata care se făcea paparudă purta o cămașă sau fustă, făcută din boziu și alte buruieni verzi, peste hainele rele, trențăroase sau direct pe piele, se mânjea pe față cu fructul boziilor, ca să fie cât se poate de urâtă și era însoțită de alte fete și copii sau de mama ei, în cazul fetelor de țigan. Alaiul umbla din casă în casă udând pe toți pe care-i întâlneau în cale.
Intrând în curtea gospodarilor, fetele care însoțeau paparuda cântau, iar fata îmbrăcată paparudă juca. Cântecele de paparudă variau de la o localitate la alta, ele fiind o invocare pentru ploaie și recolte bogate:
Paparudă, rudă, / Ia ieși de mă udă / Cu găleata plină / Ploile să vină / Bate ciurelele / Bate sitele / Și hambarele / Și clopotele / Bate să răsune / Norii grei s-adune / Să deie ploile / Să crească grânele / Să crească porumbii / Mai mari ca sorbii / Să umple pătulele / Să faceți mari șire / Mereu veseli să fiți / Necaz să nu știți / Sănătate întreagă / Paparudă rudă / Ia ieși de mă udă / Cu plină găleată / Peste toată brazda…
Proprietarii în curțile cărora juca paparuda o cinsteau cu bani, ouă, făină etc. După ce termina de jucat prin tot satul, boziile cu care a fost îmbrăcată paparuda le aruncau pe o cruce sau le duceau la un râu și le aruncau pe apă, scăldând și pe copila care a fost paparudă.
În unele localități din Vechiul Regat, în timpurile secetoase, se făcea Caloianul.
Despre Caloian se credea că este dezlegătorul ploii, cel care poruncește norilor să plouă, trimisul lui Dumnezeu care umblă pe nori și îi face să plouă, un grec pe nume Iane, care era evlavios cu toți țăranii de acolo și când se întâmpla să fie secetă el ieșea la câmp și se ruga lui Dumnezeu să se milostivească către acei locuitori și să le dea ploaie. Fiind atât de bun și de milostiv, Dumnezeu îi asculta rugăciunea și dădea ploaie. După ceva timp, muri acel Iane și au început a-l plânge toți din sat, regretând bunătatea și ajutorul ce se vedeau de la el. La moartea lui, venind și un compatriot de-al lui, bun prieten, a început a-l plânge cu glas tare: Iane Colo, adică Iane, bunule Iane și oamenii din sat auzind pe acesta așa zicând au crezut că-l cheamă pe nume, Caloian. Și după trei zile de la moartea lui, trebuind să îi facă pomană de trei zile și neavând pe nimeni în urmă, fiind străin, sătenii gândindu-se la binele și la ajutorul ce-l dăduse Caloian, au contribuit cu toții și au făcut, după obicei, pomană, petrecând cu toții.
Caloianul se făcea pe timp de secetă, în marțea a treia după Paști. La pregătirea Caloianului (păpușa) luau parte numai fetele mari, iar la înmormântarea și la masa de pomană participau și băieții și chiar oamenii mari. Păpușa era îmbrăcată ca un mort, cu cămașă, pantaloni, panglici și flori, cu lumânări aprinse, la cap i se puneau coji de ouă roșii înadins păstrate de la Paști.
Caloianul se făcea ziua și se bocea ca un mort, apoi se punea într-un sicriu, se purta pe ulițele satului și era dus și înmormântat. Înmormântarea Caloianului se făcea: în țarină unde era, îngropat la loc ascuns, pe marginea unei ape, la răspântii de drumuri. Când îl duceau să-l înmormânteze se simulau toate practicile de la înmormântarea unui mort adevărat – o fată se face popă, își despletește părul, pe cap își pune o tingire, drept potcap, iar la gât își atârnă o pestelcă, drept patrafir, ia o oală legată cu cârpe drept cădelniță și o carte.
Când se înmormânta păpușa era plânsă de către fetele care participau la înmormântare:
Caloiene, Iene / Descuie portițele / Să curgă ploițele / Că de când n-a mai plouat / Grâușorul s-a uscat / Vitișoarele-au murit / Pruncii în mamă au amorțit / Te-am căutat / Prin pădurea rară / Cu inima amară / Prin pădurea deasă / Cu inima arsă / Noi întruna te bocim / Și ploicica dorim”.
Păpușa stătea îngropată până în ziua de joi când, dimineața, până nu răsare soarele, fetele se duc și-l aruncă pe gârlă. Când îl aruncă, îl azvârle în sus zicând că așa de înalte să crească holdele semănate, pomenindu-le pe rând, apoi duc două căldări cu apă, de pomană la o casă și udă pe oricine întâlnesc în cale.
După ce aruncau pe apă Caloianul, în localitățile din Dobrogea, fetele se întorceau la casa pe care au ales-o să facă Caloian, unde au dus făină, brânză, untură și unde stăpâna casei le-a făcut plăcinte și turte și fac pomană, la care vin și flăcăii.
Pentru a-și apăra viața și avutul lor de pericolele și primejdiile ce puteau să apară în perioada dintre Paști și Duminica Mare, oamenii țineau marțile și joile din această perioadă.
Marțile și joile se țineau din Săptămâna Luminată până la Înălțare sau până la Duminica Mare (Pogorârea Sfântului Duh), întocmai ca duminicile sau ca sărbătorile împărătești, iar tinerii făceau horă ca în orice sărbătoare și se dădeau în scrânciob.
Marțile și joile erau ținute pentru a apăra hotarul și pe membrii comunităților sătești de vremuri grele cu furtuni mari și grindină, de primejdii, nenorociri și răutăți, de pârleală, lăcuste, gândaci și insecte vătămătoare, pentru ca să le meargă bine la semănături, pentru a nu face primejdii în oameni și dobitoace și pentru a nu fi luați oamenii de Iele și Rusale.”
Sursa: Ioan Tomșa, Simona Munteanu, Calendarele țăranului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea, editura Mediamira, Cluj- Napoca, 2003
În fiecare an, Muzeul Naţional al Agriculturii organizează evenimente dedicate Caloienilor. Toate ediţiile organizate până acum s-au desfăşurat, conform tradiţiiei locale, la dată fixă – joi, în a treia săptămână după Paşte, tocmai pentru a conserva în mod autentic obiceiul. Anul acesta, sărbătoarea Caloianului este organizată pe 23 mai, cu participarea unor grupuri de copii din Slobozia, Bucu și Grivița.
Documentare și adaptare a textului,
Angelica Buzoianu, bibliograf