Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Palamarca
Această unealtă agricolă, mai puțin cunoscută pe teritoriul României, este atestată în jurul anului 1595, de călătorul francez Belon du Mans, care, străbătând Albania printr-o comunitate de vlahi, a observat, la secerătorii unui lan de grâu, o tehnică specială de secerat, ținând în mâna dreaptă o seceră mai lungă, care la noi se numește ,,cosor” (albaneză: ,,lejlek”), iar în mâna stângă un lemn de formă curbată (palamarca) și prevăzut cu un vârf în capăt. În interior erau trei găuri pentru degetele mâinii stângi (degetul mic, inelarul și degetul mijlociu), lăsând degetul arătător liber, pentru a apuca mai bine snopul de grâu.
Conform cercetătorilor albanezi, ,,pallamarul” (denumirea în albaneză a palamarcei) a avut o dezvoltare permanentă, concomitentă cu ,,lejlek”-ul (cosorul). Acest tip de seceră era folosit în sud-estul Albaniei de către secerătorii albanezi de etnie vlahă sau armână care coabitau cu populația nativă albaneză. Acești secerători erau organizați în grupuri de cinci-șase oameni, care, cu ,,lejlek”-ul atârnat pe umărul stâng și cu palamarca atârnată la curea, porneau, în fiecare an, către câmpiile din Grecia, Macedonia, Tracia, Bulgaria, Anatolia. Mișcările anuale ale secerătorilor albanezi au jucat un rol foarte important și în răspândirea ,,pallamar”-ului (palamarcei) și pe teritoriul țării noastre.
După anul 1930, în Dobrogea de sud (Cadrilaterul), o parte dintre aromânii macedoneni, care fuseseră prigoniți de turci și care locuiau atunci acolo, a început să folosească la secerat palamarca și cosorul. La nord de Dunăre, această unealtă s-a întâlnit sporadic, motiv pentru care cuvântul ,,palamarcă” nu este înregistrat în niciun dicționar (nici în Dicționarul Explicativ al Limbii Române).
De altfel, în Bulgaria, palamarca este răspândită cel mai mult în partea de sud-est, care, în general, a fost supusă unei influențe mai mari bizantine, și apoi turcești. Deci, originile uneltei sunt cu mult mai vechi decât venirea turcilor. Acest lucru este dovedit și de etimologia cuvântului ,,pelam”, care, în greacă, are sensul de palmă, palma mâinii, mână, unealtă, artificiu, iar în indoeuropeană îl găsim sub denumirea de ,,pelamă”, în latină ,,pelma” (palmă, spate), în irlandeză veche ,,lăm” (mână) și în germana veche ,,folma” (mână).
La românii de la nord de Dunăre, această unealtă a pătruns în mod cert prin filiera bulgară nu mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, datorită evenimentelor ulterioare tratatului de la Adrianopol, mii de familii, mai ales din partea răsăriteană a Bulgariei, au trecut la nord de Dunăre, stabilindu-se în Țara Românească.
Pătrunderea palamarcei la nord de Dunăre prin filiera bulgară este probată cu două argumente clare: prezența uneltei în medii cu populație exclusiv bulgărească (Canlia, Hotarele și Izvoarele, din județul Tulcea) și folosirea denumirii de ,,palamarcă”.
Muzeul Național al Agriculturii are în patrimoniu această unealtă, fiind expusă în expoziția permanentă ,,La pas prin lumea satului”. Palamarca a fost confecționată dintr-o singură bucată de lemn de tei, prin cioplire, scobire și șlefuire. Ea se compune, ca și exemplarele menționate mai sus, dintr-o parte plată și o parte încovoiată. Partea plată are o lungime de circa 15 cm, compunându-se, la rândul său, din lopată (,,podul”), cu o lungime de 8 cm și o lățime de 7,5 cm, și din lăcașurile degetelor.
Muzeograf Marian Ion
Foto: Elena Slujitoru