1 martie 1968. Începe reorganizarea teritorială a României. Se desființează regiunile și raioanele și iau ființă județele. Se creează județul Ialomița cu reședința la Slobozia.
Pe vremea aceea eram instructor metodist cu probleme de teatru la Casa Regională de Creație a Regiunii București pentru orașul de subordonare regională Călărași. La ora două noaptea mă trezesc acasă cu microbuzul Comitetului Raional de Cultură și Artă Călărași în care se aflau George Grigorescu (președintele), Ion Coman (instructor, și Florian Stoenescu, directorul Casei de Cultură din Fetești. Plecăm la Slobozia pentru a ni se da funcții în noua structură administrativă. La ora 8, în sala fostului Comisariat, primul secretar numit atunci, Marin Vasile, ne-a desemnat. George Grigorescu, președinte al Comitetului județean pentru Cultură și Educație Socialistă, Ion Coman, instructor metodist, Stoenescu Florian, directorul Casei Creației Populare, Gheorghe Marinel, directorul Casei de Cultură și locțiitor al primului secretar al orașului Slobozia, Ilie Alexandru.
Atunci, directorii caselor de cultură și ai căminelor culturale erau și locțiitori ai secretarilor de partid. Dacă era sarcină, asta era. De fapt, întreaga activitate avea s-o desfășor la Casa de Cultură, într-o sală improprie, la parter, cu un hol mare și o șcenă mică: la Iordănescu, îi spuneau localnicii. Am preluat activul și pasivul de la Aurel Tâmpa, un intelectual desăvârșit și împătimit al pokerului, care a plecat la „Ecran Club București”. Aveam trei instructori: Emilian Șerban, Oliviu Vlădulescu și Gheorghe Cismaru. Aici exista orchestra „Bărăganul”, dirijată de cunoscutul Ion Albeșteanu, care după o lună de zile a plecat la Teatrul de Estradă „Ion Vasilescu” din București, bagheta fiind predată vărului primar Ion Șerban, alias Nițu Albeșteanu. Poetul Mircea Dinescu abia terminase liceul și activa în cadrul cenaclului literar alături de profesorii Aurel Sefciuc (care mai târziu a devenit director al acestei case de cultură), Găvănescu, Boțoagă, Vira, Vlaicu, Ion Dianu și Emil Gonciu, ziariști. Sâmbăta, prin rotație, instituțiile organizau reuniuni tovărășești iar organizațiile UTC organizau „Joi ale tineretului”, care de multe ori aveau loc duminica. La Bienala de Teatru – faza finală -, montajul literar artistic „Oameni din balade”, scenariu și regie Jean Stopler, costume Dan Nemțeanu, ambii de la Teatrul Național București, a obținut marele premiu.
Economistul Nicolae Ionescu a înființat cineclubul „Pelicula” , unde s-a realizat documentarul „Pași”, premiat cu mențiune la Festivalul de la Brno-Cehoslovacia. După 1990, filmul … nu se mai găsește. Erau filmate toate străzile din Slobozia, magazine, cârciumi, absolut totul, o adevărată istorie în imagini a orașului în anul 1969.
Bucuria celor tineri era când se întâlneau cu formația de muzică ușoară alcătuită din Valentin Dragnea – orgă (care pe vremea ceea era un instrument nou), Vasile Panait – chitară, prof. Nicu Curta – chitară, Constantin Obeadă – tobe și un soldat în termen, Toni – chitară. Alături de ei, soliștii Viorica Ghiță, Viorica Partenie, Viorica Gurău (Trio Vio), Oliviu Vlădulescu, Emilian Șerban și mai târziu Afrodita Dumitrescu. Pe lângă ei, un tânăr adolescent, băiatul unui cunoscut al țambalului (Gheorghe Dumitru zis Cristea), Ion Dumitru zis Oneacă.
De la acea vârstă Oneacă, alături de frații lui gemeni, cânta la diverse ocazii, dar și pe scenă fiind apreciat, eu îndrumându-l să studieze și să persevereze, că talent are cu carul. După doi ani de zile am plecat la ziarul „Tribuna Ialomiței” lăsându-l pe Oneacă să persevereze.
L-am întâlnit acum, bărbat în toată firea cu o bogată experiență, dar cu același calm întipărit pe față. Are 68 de ani. Joacă remy și are o pensie de 80 de lei pe lună. A cântat până în 1990 cu formația „Univers” la Călărași și Privighetoarea. Unii au operat în cartea de muncă, alții nu, și acum el suportă consecințele. „Am patru atestate, domnul director. Să vă povestesc multe de când nu ne-am mai văzut. Îmi aduc aminte că profesorul Gigi Zăinescu, coleg cu Dan Spătaru, l-a adus pe acesta la Slobozia și a dat două spectacole. A fost rupere. Am cântat alături de el și sunt mândru. La fel, la Râmnicu Sărat, la Festivalul „Cântecele orașului”, am avut prilejul să cânt alături de Angela Similea și Janina Matei, iar la Slobozia cu Rodica Paliu și Luky Marinescu, pe care le aducea maestrul Ion Albeșteanu de la Teatrul din București. Am reprezentat județul în 1971 la Festivalul de la Amara și am obținut Premiul Special al Juriului. Mi-a părut rău că nu am fost și eu invitat să primesc o distincție când s-au împlinit 50 de ani de la prima ediție. Au fost invitați alții care au stat pe la uși să facă ordine. Făceam și eu o cântare și îi făceam praf.”
Fire tăcută, căsătorit cu Ionela Radocea, o altă fată cu mult talent, care activa în formațiile Combinatului Chimic. Despre manele, Oneacă nu are nicio părere. El își are repertoriul lui, care este apreciat și aplaudat de public. Cel mai mult iubește cântecul compozitorului Andrei Proșteanu: „Fericirea”. Murmură primele versuri: „Dragul meu, eu îmi caut fericirea / Pe drum de aur prin povești”.
Întrebat dacă i-a părut rău de ceva în cariera sa muzicală, Oneacă a răspuns că regretă că nu a scos un album care să-l definească și să rămână în timp pentru urmași. Ce-ar fi făcut dacă n-ar fi cântat? Mi-a răspuns că a fost zugrav un an de zile, dar nu i-a plăcut să cânte la bidinea.
Îl privesc cu seninătate. Are privirea adolescentului din anii 60. Frumusețea lui e aceeași. El crede în puterea bunătății și știe că faptele bune i se vor întoarce. Este încă timid și nu simte încă nevoia să strige că nu este răsplătit cum se cuvine. În ochi i se citesc versurile cântecului care l-a consacrat. Dragul meu, eu îmi caut fericirea / Pe drum de aur prin povești”. Fii tare Oneacă, iar la remy să ai parte de Atu, dar și de Jokeri.
Gheorghe Marinel