Evoluția istorică a unui popor în spațiul geografic în care se regăsește are ca punct determinant fenomenul cultural, factor decisiv de îmbunătățire a modului de viață, dincolo de aspectele strict materiale ale existenței zilnice. Din acest punct de vedere, apariția în arealul românesc a celui care va deveni „poetul nepereche”, Mihai Eminescu, a fost o continuare logică, dar extrem de importantă, a modului în care cultura românească s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, cu rădăcini, însă, în perioadele istorice anterioare.
Fie că vorbim despre cronicarii moldoveni – Miron Costin, Grigore Ureche și Ion Neculce (secolele XVI-XVII), de Constantin Brâncoveanu, domnitor al Țării Românești între anii 1688 și 1714, de Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei pentru o perioadă scurtă între 1710 și 1711, însă un spirit erudit și unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai culturii europene la început de secol al XVIII-lea, sau de Școala Ardeleană de la finele secolului al XVIII-lea, din toate aceste zone istorice își trage seva cultura română modernă, ale cărei primi germeni apar la început de secol al XIX-lea, odată ce învățământul începe să devină un mijloc de modernizare a societăţii.
Amintim în acest context introducerea de către Gheorghe Asachi a limbii române ca limbă de studiu la Şcoala de la Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1813. Cinci ani mai târziu, la București, Gheorghe Lazăr ţine un curs de inginerie hotarnică în limba română la Şcoala de la Sfântul Sava. Mai mult, în anul 1835, se deschide la Iași Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior modernă din Moldova. A fost inaugurată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi și a altor învățați români moldoveni ai vremii. Aici se țineau cursuri de istorie, drept, chimie, matematică, științe biologice, astronomie, limba greacă, geometrie și arhitectură.
Dezvoltarea învăţământului era evident o necesitate în această perioadă istorică, ca o condiție obligatorie a creării unei elite capabile să organizeze viața socio-economică și să creeze statul român modern, într-un secol al XIX-lea caracterizat la nivel europenea prin importante fenomene și transformări politice, ideologice și culturale.
Nu trebuie uitată în acest context context contribuția adusă de generația pașoptistă, ai cărei reprezentanți (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu etc.), cu studii în Occident, prin programul Revoluției de la 1848, expus în revista „Dacia Literară”, au adus în acest spațiu geografic germenii unei conștiințe cultural-istorice comune provinciilor locuite de români.
Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, la 24 Ianuarie 1859, sub domnia colonelului Alexandru Ioan Cuza, a făcut posibil un nou pas înspre modernizarea sistemului educational românesc. Apar în această perioadă universitățile de la Iași, în 1860, și București, în 1864. În acest ultim an, domnitorul Unirii introduce prin lege învățământul gratuit și obligatoriu în Principatele Unite, demers care, cu toate limitările lui date de condițiile sociale specific acelor vremuri, a fost un pas înainte spre ridicarea nivelului de conștiință națională și cultură, factor esențial în devenirea ulterioară a poporului român. Un alt aspect esențial legat de domnia lui Alexandru Ioan Cuza pentru cultura națională este introducerea grafiei latine, în anul 1862, care a înlocuit astfel alfabetul chirilic folosit până acum.
Un alt punct important de pe harta culturală românească a secolului al XIX-lea este apariția presei, ca mijloc de informare, dar și de diseminare a ideilor literare și nu numai, în rândul unor categorii cât mai mari de oameni. În anul 1829, apar primele ziare la București și la Iași – Curierul Românesc și, respectiv, Albina Românească, urmate în 1837, tot în capitala Munteniei, periodical „România”. La Brasov, apare în 1838 Gazeta de Transilvania, iar în 1840 în Moldova, Dacia Literară, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, al cărei țel declarat era „realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Ceea ce se va întâmpla în deceniile următoare! Odată asigurate astfel condițiile incipiente, dar atât de necesare, ale dezvoltării culturii românești, în paginile acestor periodice, dar nu numai, încep să își publice creațiile o scriitori ca Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon și alții, precursori ai fenomenului de înflorire literară de după anii 1870.
Aducem de asemenea în peisaj, ca mijloc de evoluție culturală, teatrul, manifestare de artă care a evoluat de-a lungul timpului, dezvoltându-se în paralel cu societatea și reflectând schimbările și aspirațiile acesteia. Primele reprezentații de teatru în limba română au avut loc în secolul al XIX-lea, în Moldova, sub influența mișcării de emancipare națională. Unul dintre primele texte puse în scenă în limba română a fost „Mirtil și Chloe”, o piesă adaptată de Gheorghe Asachi și jucată în anul 1816 la Iași. Această premieră a deschis drumul pentru dezvoltarea unui teatru național, care să reflecte identitatea și valorile culturale ale poporului român. Dintre actorii străluciți ai acestei epoci îi amintim pe Matei Millo sau Mihail Pascaly. Primele forme de organizare teatrală sunt constituite însă în jurul societăților culturale din deceniile trei și patru ale secolului al XIX-lea – Societatea Literară, apărută la București în 1827, sau Societatea Filarmonică, apărută tot în orașul de pe Dâmbovița în 1833, ambele coagulând, alături de Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu sau Nicolae Filimon, și alți tineri pasionați de fenomenul cultural.
În acest context cultural-istoric, se naște pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteștii Botoșanilor, Mihai Eminescu, cel care avea să influențeze atât de profund evoluția ulterioară a întregului arc cultural national.
Evoluția sa culturală se împletește cu perioada de maxima înflorire a literaturii românești din secolul al XIX-lea, când își scriu operele scriitori ca Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale – toţi lansaţi de Junimea, curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași, în anul 1863, de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu. De asemenea, tot în această perioadă continuă să publice și scriitori din generația anterioară, cum ar fi Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Curând, prin cotizațiile membrilor ei și alte donații, „Junimea” devine proprietara unei tipografii. Existența tipografiei permite „Junimii” publicarea, începând din 1867, a revistei „Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice, aspecte sub care Mihai Eminescu s-a regăsit cu totul.
În anul 1879, este înființată Academia Română, cel mai înalt for de știință și de cultură, pe bazele fostei Societăți Literare Române, fondată la 1 aprilie 1866, și devenită la
1 august 1867 Societatea Academică Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice.
Tot în această perioadă, presa românească cunoaște o dezvoltare remarcabilă, Mihai Eminescu fiind de altfel unul dintre cei mai talentați și acizi ziariști ai acelor vremuri. Printre cele mai răspândite publicații se numărau Adevărul, Universul, Timpul sau Epoca. La fel de fecundă pentru cultura românească din deceniile 8-9 ale secolului al XIX-lea este și arta dramatică. Acum se joacă piesele clasice ale teatrului românesc! Drama istorică este iniţiată de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, cu piesa în versuri „Răzvan şi Vidra” (1867), urmat de Vasile Alecsandri cu „Despot-Vodă” (1879).
În ceea ce privește comediile, primul cu valoare artistică deosebită a fost Vasile Alecsandri, care a început cu cânticele comice, farse, vodeviluri, feerii până la comediile atât de cunoscute „Chiriţa în Iaşi” şi „Chiriţa în provincie”. Îi urmează marele Ion Luca Caragiale cu „O noapte furtunoasă” (1879), „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”(1879), „O scrisoare pierdută” (1884) și „D-ale carnavalului” (1885).
O categorie aparte a vieții culturale românești în timpul vieții lui Mihai Eminescu a fost arta plastic, care a cunoscut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea apariția unor nume de mare forță creatoare – Nicolae Grigorescu, Theodor Amann, Ștefan Luchian sau Ion Andreescu, adevărați corifei ai picturii românești. În materie de muzică, peisajul este dominat indiscutabil de numele lui Ciprian Porumbescu, cel care a compus muzica pentru cântecului patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, dar și „Crai Nou”, prima operetă românească, a cărei premieră a avut loc la Brașov în anul 1882.
Iar ca parte integrantă a sentimentului de unitate națională prin cultură în secolul al XIX-lea trebuie amintită și istoriografia, care a avut un rol fundamental în desăvârșirea acestei idei. În anul 1841 apare prima publicaţie istorică românească – „Arhiva istorică”, iar în 1843 Mihail Kogălniceanu susţine primul curs de istorie la Academia Mihaileană de la Iași. Alţi reprezentanţi importanți ai acestei discipline în perioada la care facem referire sunt: Nicolae Bălcescu, care scrie în exil „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul”, August Treboniu Laurian, cu „Istriana” (1846 – primul studiu de arheologie românească), sau Alexandru Papiu Ilarian cu „Istoria românilor din Dacia Superioară” (1852).
După anul 1860, istoriografia românească intră într-o perioadă cunoscută drept a școlii critice, ca reacție la perioada de influență a curentului romantic de până atunci. Istoria abordează acum economicul, socialul, instituţiile, influenţa mediului, începe studierea sistematică a izvoarelor.
Printre reprezentanții de seamă ai acestui curent se numără: A. D. Xenopol , cu „Istoria românilor în Dacia Traiană” – prima sinteză modernă de istorie a românilor (publicată între anii 1888 – 1893); Bogdan Petriceicu Haşdeu, cel care lansează studiul interdisciplinar ca mijloc de explicare a fenomenelor istorice, sau Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu, de numele cărora se leagă începuturile arheologiei româneşti.
Iată așadar, în câteva rânduri, o întreagă pleiadă care a sculptat arhetipul cultural în care și-a făcut apariția personalitatea lui Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fără îndoială o perioadă care a marcat pentru totdeauna evoluția socio-culturală a noastră, a tuturor, de-a lungul întregului secol al XX-lea și până în zilele noastre!
Gigi Constantin, Mioara Marin, Florin Vlad
Muzeul Județean Ialomița