Astăzi, 3 martie, în cadrul manifestării la care am participat, organizată de Biblioteca Județeană “Ștefan Bănulescu” Ialomița la Clubul Vârstnicilor din Slobozia, am întâlnit, în joaca cu tăcerile timpului, privirile mai multor oameni. Pe unii dintre ei i-am mai văzut și cu alte ocazii, pe alții nu. Am simțit la un moment dat cum un licăr albastru-gri îmi tot căuta insistent brațele din privire. Dădea să-mi zâmbească până la jumătate. Apoi se oprea. Ca și când se instala dintr-odată o teamă. Teama c-aș putea să nu-i prind razele gălbui din albastrul ăla încărcat cu prea mult gri…
Când mi-a venit rândul să intervin, am început să citesc din cartea mea. Am ales la întâmplare un fragment care începea așa: “viața nu ne pune în mâinile de adult un manual de utilizare… Nu ne oferă instrucțiuni despre felul în care să ne raportăm la întâmplări și mai ales la oameni… Ne trezim buimaci, rătăcind prin cotloanele ei. Adeseori, fugari, gonim prin livezi scăldate de-un soare ruginiu. Strângem în palme frunzele uscate și le mărunțim până nu mai sunt. Nădăjduim în ivirea altora verzi, într-o frumoasă zi de primăvară…”
În timpul acesta, aceeași privire coborâse. Nu mai cotrobăia nicăieri. Părea că nu mai vrea să găsească nimic. Era trecută oricum de jumătatea drumului… De-acum nu se mai juca cu nicio secundă. Nu mai îndrăznea. După felul în care își încleștase palmele, una într-alta, ai fi zis că nu mai permite să-i scape nimic printre degete. Începuse de câțiva ani să strângă tot ce se ivise pe întinsul cărării. Se vedea asta în venele groase de sub piele. Dovada clară că nu prea mai e vreme de aruncat sau de refuzat…
La final, când am încheiat lectura, privirile ni s-au întâlnit brusc. Mi-a zâmbit întreg. Aproape blajin. Semn că fusese de acord cu ceea ce mărturisisem. Pe urmă și-a manifestat dorința de a-mi citi cartea propunându-mi s-o aduc la biblioteca din incintă. Cât mai repede. Ca nu cumva, în negura încărcată de gri, să se rătăcească tălpile astea grăbite ale timpului…
Vali ȘERBAN