Mareșalul Antonescu și Războiul Sfânt al Armatei Române:
„Nicio brazdă românească nu se uită, nicio o umilință nu va rămâne nerăzbunată”
* „Nu vreau să mor şi nici nu voi muri până ce nu voi întregi şi ultima brazdă românească pângărită” (Ion Antonescu , 15 septembrie 1941)
„În loc să fie întărit, în 1940, în loc să fie consolidat în graniţele lui şi substanţa lui etnică să fie înţeleasă şi sprijinită iar nu redusă, poporul român a fost grav lovit. S-a făcut astfel jocul Rusiei şi mai grav, popoarele înconjurătoare, din care unul slav chiar au fost încurajate să lovească şi în sud teritoriul românesc fără ca să se vadă că pământul României este pământ al Europei şi că slăbirea României înseamnă slăbirea sistemului european şi a însăşi intereselor Germaniei” aşa se exprima Mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, într-unul din numeroasele memorii trimise lui Hitler prin care condamna rapturile la care fusese supusă România în îndoliata vară şi toamnă a anului 1940 când ţara pierduse 33% din teritoriu şi aproape 7 milioane de locuitori.
Indignarea şi revolta mareşalului au fost însă permanent însoţite de încrederea că acea stare de lucruri era trecătoare, că în final dreptatea istorică a românilor va triumfa. „Neamul românesc – sublinia marele nostru erou la Sibiu la 10 noiembrie 1940 – şi-a pierdut şi altă dată graniţele, el a primit şi altă dată ropotul cotropitorilor. Sufletul şi conştiinţa lui nu au putu fi însă cotropite de nimeni”. Pornind însă de la situaţia concretă, politică şi socială internă a României, în momentele de început ale guvernării sale, Ion Antonescu era conştient şi a făcut public că „nu putem reconstrui graniţele ţării până când nu ne vom întări înăuntru”. Pentru aceasta el cerea, printr-un apel, la 7 ianuarie 1941, ascultare din partea tuturor, ordine, cinste, dreptate şi justiţie.
Referindu-se la contextul internaţional în care îşi asumase conducerea ţării, Ion Antonescu adirma în Şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie: „Generalul Antonescu luptă ca să reconstituie România Mare dar n-o strigă la toate răspântiile de stradă fiindcă ar fi ca pisica cu clopoţei care încearcă să prindă şoareci. Aş crea statului riscuri foarte mari într-un moment când este încă dezorganizat şi are încă atâtea probleme politice şi economice de rezolvat. Însă toate problemele în legătură cu graniţele noastre, cu drepturile noastre, cu aspiraţiile poporului român trebuie tratate de presa noastră şi nu abandonate. Toată presa noastră trebuie să vorbească despre drepturile românilor de peste tot, drepturi culturale, spirituale, libertăţi politice şi administrative. Toate acestea trebuie susţinute de presa românească pentru românii care au rămas în afara graniţelor noastre actuale. Deci aceasta priveşte atât pe românii din Basarabia şi Bucovina cât şi pe cei din Transilvania. Noi nu specificăm, tratăm problema în ansamblul ei şi n-o tratăm într-un singur jurnal şi numai o singură zi, ci în toate jurnalele şi un timp mai îndelungat, însă fără violenţă şi fără ură”.
Această declaraţie a contituit şi constituie o adevărată mărturie de credinţă faţă de binele patriei şi al românilor de pretutindeni într-un moment dificil pentru ţară în care naţiunea română se confruntă cu extraordinar de dificile probleme. După eliminarea pericolului legionar la sfâşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu îşi concentrează întreaga atenţie şi preocupare spre consolidarea internă a situaţiei ţării şi refacerea integrităţii teritoriale. De acum, pe deplin stăpân pe situaţie (sunt cunoscute detaliile înfrângerii „rebeliunii legionare” şi a descompunerii mişcării legionare ca partid de guvernământ, aliat la conducerea ţării de către conducătorul statului), Ion Antonescu va schimba tonul hotărât şi trece grabnic la pregătiri în vederea salvării ţării, a indeăendenţei şi graniţelor ei.
La 25 martie 1941, el spunea: „Eu m-am înclinat asupra unei situaţii găsite. Împreună cu poporul nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată. Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc şi se va face”.
La scurt timp, cu prilejul festivităţilor de la 10 mai 1941, conducătorul statului îşi reafirma ferma credinţă în drepturile şi dreptatea neamului românesc, în reîntregirea ţării. Concomitent cu aceste declaraţii programatice ferme, Ion Antonescu a declanşat şi o intensă acţiune de pregătire militară, în toate domeniile pentru declanşarea unei campanii eliberatoare a frontierelor, pe care el personal o simţea foarte aproape şi era convins că aceasta va fi victorioasă. Era conştient, că amploarea acestor acţiuni militare este prea mare pentru ca armata română să o poată fără un sprijin din afară. Sigur, acesta se aştepta din partea lui Hitler, dat fiind tratatul semnat de generalul nostru încă din noiembrie 1940 de aderare la Pactul Tripartit, Germania şi Italia fiind singurele care în noua conjunctură internaţională ne asigura frontierele şi cooperarea în acţiunile militare ce se vor declanşa în vederea refacerii României Mari.
Hitler, însă, care încă din anul anterior trecuse păstrând un strict secret, la pregătirea unei ample campanii împotriva Rusiei Sovietice, nu-i comunicase nimic oficial conducătorului statului român, va face, abia pe 12 iunie 1941 printr-o scrisoare strict secretă prin care îl anunţa despre imineţa declanşării Operaţiei Barbarosa şi îi cerea să angajeze armata română.
Anticipând însă intenţiile Fuhrerului chiar înainte ca acesta să abordeze problema războiului cu Uniunea Sovietică, Antonescu aprecia cu ocaszia uneia dintre primele întâlniri pe care le-a avut cu conducătorul statului celui de-Al Treilea Reich, la începutul lunii iunie 1941 că pentru o rapidă terminare a războiului ar fi trebuit făcut un pas foarte serios în Răsărit. Pentru aceasta el promitea să pună la dispoziţie toate forţele militare, politice şi sociale ale României fiind hotărât să meargă cu perseverenţă pe drumul care conduce spre victoria Axei în actualul conflict şi spre recunoaşterea drepturilor României. Concomitent, el a pregătit, aşa cum precizează în stenograma discuţiei, un plan militar de operaţii împotriva sovieticilor pe care l-a discutat din punct de vedere strategic cu Fuhrerul şi a precizat că doreşte să lupte activ din prima zi şi că va face totul pentru a îndeplini cu succes misiunile ce îi vor reveni în calitatea de Comandant Suprem al forţelor române şi germane din România.
În această calitate, generalul Ion Antonescu a emis la 22 iunie 1941, celebrul asediu „Ostaşi! Vă ordon treceţi Prutul…” ordin cu o emoţionantă încărcătură patriotică, care prezenta cu deosebită claritate, dar şi obiectivitate mobilurile campaniei militare a armatei române în cumplita încleştare în care se angaja.
Asumându-şi singur răspunderea angajării ţării în război preciza atunci: „a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoşeşti şi ale bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti” şi a cerut armatei române: „zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miază-noapte, dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi, reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.
Încadrate în Grupul de armate general Antonescu, Armatele 3 şi 4 române (peste 350.000 de militari) care desfăşura în luna iulie a anului 1941 alături de Armata 11 germană ample acţiuni militare, eliberând până la 26 iulie străvechile teritorii româneşti dintre Prut şi Nistru.
Din momentul trecerii Prutului până la arborarea tricolorului pe zidurile vechilor cetăţi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de pe frontiera Nistrului, generalul Ion Antonescu s-a aflat încontinuu în teatrele de operaţii conducând nemijlocit acţiunile de luptă. „Generalul – îşi amintea mai târziu, cel ce s-a aflat în permanenţă în preajma sa, colonelul Gheorghe Magherescu – pornea în goana automobilului pe plaiurile basarabene, prin pădurile bucovinene de curând dezrobite şi pe care fumul luptelor încă le mai acoperea! La comandamentele de mari unităţi şi unităţi din linia a I a, de servicii, la bateriile de artilerie în poziţii, la observatoarele înaintate, la treceri peste cursurile de apă (în capetele de pod – n.n.), înfruntând peste tot pericolul glonţului, oboseala şi uneori foamea şi setea”. Practic plecat din 21 iunie, a revenit în Bucureşti abia la 5 septembrie 1941 şi atunci pentru a marca în şedinţa Consiliului de Miniştrii un an de la preluarea puterii, prilej cu carea a subliniat din nou necesitatea luptei pentru reîntregirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Declara conducătorul statului, în şedinţa Consiliului: „Istoria se scrie cu spada. Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.
După atingerea Nistrului, aparent războiul României ar fi trebuit să i-a sfârşit. Încălcându-şi însă angajamentul asumat faţă de România, Hitler îi solicită generalului Ion Antonescu participarea trupelor române la est de Nistru, spre Bug şi Nipru, în Crimeea şi Odessa apoi în anul următor în Caucaz, Stepa Calmucă şi Cotul Donului până la Stalingrad.
Acceptând cererea germană într-un context în care Armata Roşie nu era nici pe departe înfrântă, în care armata ungară continua fără rezerve lupta alături de germani, iar cea bulgară stătea în expectativă cu arma la picior, Ion Antonescu a precizat că face acest lucru pentru a consolida situaţia ţării şi a obţine sprijinul Germaniei în vederea eliberării părţii de Nord-Vest a Transilvaniei, răpită samavolnic de Ungaria prin odiosul Dictat de la Viena din vara anului 1940. „În circumstanţele internaţionale de astăzi pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Şi în lupta pe care o purtăm puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce au luat Basarabia, puteam să mă opresc sau să fi făcut, cum spuneau unii, să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii (pe teritoriul României – n.n.) şi să aştept ca să mi se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am pornit la luptă, fără Germania nu puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român, priceperea generalului Antonescu sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput și soldatul român de un miliard de ori mai brev, Basarabia şi Bucovina nu le luau de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? Ca doi ţărani care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să spună celuilalt eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici ţăranii. Şi atunci cum mi se poate pretinde să facem aceasta pe plan militar. Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor, apoi, la revedere!” (Ion Antonescu în şedinţa de guvern din 5 septembrie 1941).
După cum constatăm expozeul generalului şi argumentaţia continuării luptelor armatei române dincolo de frontiera Nistrului este destul de amplu. Era o consecinţă a reproşurilor ce i se aduceau, după incheierea campaniei de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în vara anului 1941 pentru angajarea armatei adâncul Rusiei la cererea expresă a lui Hitler, în anii următori şi aceasta în condiţiile în care imediat după eliberare, generalul a fost elogiat printr-o mulţime de telegrame parvenite de la toate nivelele şi instituţiile statului, începând chiar cu monarhul.
Atunci, în vara anului 1941, oameni politici ca Iuliu Maniu şi Dinu C. Brătianu, liderii opoziţiei democratice şi chiar astăzi unii istorici şi politologi au reproşat Mareşalului că a angajat singur toată ţara şi armata română în adâncimea teritoriului sovietic, aducând astfel România în conflict cu aliatele U.R.S.S, mai întâi cu Marea Britanie şi apoi cu S.U.A. şi sporind considerabil pierderile armatei române, constrânsă să lupte în teatre de luptă îndepărtate de frontierele româneşti: Cotul Donului, Stepa Calmuca şi Cuban. Personal considerăm corecte argumentele aduse de Mareşalul Ion Antonescu, subliniind şi noi că trecerea Nistrului s-a făcut, nu pentru glorie sau pentru anexarea unor teritorii străine ci pentru a zdrobi adversarul şi, apoi, a-l determina pe Hitler, faţă de efortul militar şi sacrificiile României, să anuleze Dictatul de la Viena. Aşadar, pentru Antonescu, aşa cum a pledat şi din boxa acuzaţilor la procesul care i-a fost înscenat ne nelegiuitul Tribunal al Poporului, nu a existat niciun interes personal, interesul naţional fiind singura călăuză hotărârile politice şi militare asumate, fără excepţie.
Câţiva ani mai târziu, la 23 martie 1943 în Catedrala de la Chişinău, la comemorarea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu patria mamă, Mareşalul explica din nou mobilurile luptei ostaşilor noştri împotriva forţelor sovietice: „Când la 22 iunie 1941 armatele marelui Reich german au pornit acţiunea lor împotriva ameninţărilor slavilor din răsărit, aramta noastră, neamul întreg nu putea să privească cu braţele încrucişate, atunci când milioane de fraţi aşteptau ceasul izbăvirii. Astfel se explică intrarea noastră în încleştarea de astăzi. Noi nu putem fi acuzaţi că purtăm în răsărit un război de agresiune şi de cotropire. Noi ducem un război sfânt de apărare a unităţii neamului şi împotriva primejdiei care ameninţă civilizaţia Europei. Ne-am prins în luptă pentru apărarea unităţii pământului românesc fiindcă el este legea noastră de veacuri. Dăm lupta pentru a ne împlini misiunea noastră de popor de margine care apără credincios şi modest creştinătatea şi civilizaţia. Noi nu am lovit pe nimeni, dar am fost loviţi în pământurile noastre strămoşeşti. Pământurile unui neam sunt părţi din sufletul lui şi nimeni nu poate şi nu are dreptul să le uite sau să le trădeze fără a-şi trăda poporul lui”.
Conducând lupta pentru restabilirea şi consolidarea graniţei răsăritene, Ion Antonescu şi-a avut îndreptată privirea, în permanenţă spre Transilvania declarând deseori că intoarcerea armatei în ţară se va face prin Maramureşul istoric. „Nicio brazdă românească nu se uită – transmitea el refugiaţilor ardeleni la 12 septembrie 1941. Nicio umilinţă nu rămâne nerăzbunată. Jertfele de la Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuinţelor neamului”.
Condamnând cu vehemenţă, cu orice prilej, dictatul de la Viena, pe care îl considera lipsit de orice conţinut istoric şi moral, o nedreptate istorică pentru ţara noastră, Mareşalul Ion Antonescu îi reafirma lui Hitler, în septembrie 1943, că în politica externă a României, el nu urmărea decât un singur scop: realizarea unităţii neamului românesc şi înlăturarea dictatului de la Viena pe care îl considera nedrept şi că scopul luptei românilor, chiar în răsărit, era tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de nord, pentru că, aşa cum se exprima el: „mai bine să pierim într-o luptă dreaptă dacă milionae de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români. Acestea sunt, nu numai scopurile de război ale României, dar însăşi scopurile existenţei româneşti”.
Protestând împotriva ambiguităţii politicii germane faţă de Transilvania, cu alt prilej, Ion Antonescu preciza că poporul român nu poate să trădeze vreodată dreptul lui asupra Transilvaniei de Nord de care sunt legate toate scopurile vieţii româneşti şi pe care oricine le-ar părăsi n-ar fi decât un trădător. „Transilvania – îi explica el lui Hitler, cu alt prilej – nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Nici o forţă din lume nu ne va scoate din podişul Transilvaniei. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea”. Cu această înaltă concepţie patriotică şi statornică dragoste faţă de pământurile străbune, Ion Antonescu nu putea să cadă şi nu a căzut în plasa întinsă de Hitler de a încorpora teritorii aflate la Est de Nistru, spre Bug (Transnistria) declarându-i categoric la 12 februarie 1942: „România Mare nu înseamnă slavizare!” Aşadar, nu teritorii străine, chiar dacă undeva, în adâncul istoriei unele dintre acestea se aflaseră sub autoritatea unor domnitori români.
Este ştiut, că în paralel cu tratarea cu intransigenţa-i cunoscută a problemei stringente a teritoriilor noastre, a Transilvaniei, în special, după catastrofa din Cotul Donului (1942-1943) Mareşalul înţelegând că Germania a pierdut războiul, a acceptat tacit, ba chiar a iniţiat unele acţiuni în vederea scoaterii ţării din război şi o reconciliere la Naţiunile Unite. Din păcate Mareşalul n-a găsit la acea vreme sprijinul şi înţelegerea scontate la puterile occidentale în privinţa împlinirii idealului refacerii unităţii naţionale la sfârşitul războiului.
Interesele comune expansioniste ale acestor state le-au determinat şă nu promită niciun fel de sprijin Mareşalului Ion Antonescu, să nu-i lase deschisă nici măcar posibilitatea reglementării problemelor de frontieră până la încheierea ostilităţilor sau la Conferinţa de Pace, aşa cum intenţionase, la un moment dat, să o facă conducătorii S.U.A.
Mai mult la 19 aprilie 1944, reprezentantul S.U.A. în comandamentul aliat de la Cairo declara omologului său sovietic că după părerea sa poziţia S.U.A. referitoare la reglementarea problemelor de frontieră la sfârşitul războiului nu viza decât graniţa româno-ungară şi nu şi pe cea româno-sovietică.
Sunt şi acestea, unele dintre considerentele care l-au determinat pe Mareşal, ca şi în condiţiile tragice, de după retragerea armatei de pe teritoriul rusesc şi înfrângerile suferite de Germania să rămână pe poziţie, angajând în continuare armata la acţiunile militare din primăvara anului 1944, când frontul, odată cu trecerea Nistrului revine pe teritoriul românesc, cu toate ororile şi consecinţele acestui act.
Eforturile disperate ale Mareşalului, pe de o parte pentru a organiza rezistenţa în Moldova, iar pe de altă parte pentru a realiza un armistiţiu cu aliaţii, au fost zădărnicite de actul de trădare naţională săvârşit la Bucureşti în după amiaza zilei de 23 august 1944. Părăsit şi trădat de o parte a generalilor săi, Ion Antonescu este arestat de un rege imatur pus la dispoziţia generalilor sovietici. Ce a urmat şi care a fost răsplata neamului pentru acest Mareşal erou al românilor se ştie. Preluat de comunişti (Emil Botnăraș alias „Inginerul Ceaușu” – n.n.) a fost predat Armatei Roşii şi dus împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori, la Moscova (închisoarea Lublianca – n.n.) de unde, după doi ani, în primăvara anului 1946 întregul lot a fost adus în ţară şi „judecat” de un „tribunal al poporului” dirijat de la Moscova. Condamnat la moarte, Mareşalul României Ion Antonescu a fost împuşcat, la fortul Jilava în valea Piersicilor, în seara zilei de 1 iunie 1946. A doua zi urma să împlinească 64 de ani.
Notă – Fragment din volumul „Asumarea răspunderii”, Ed. a II-a, Chișinău, 2021, cap. al VII-lea.
Comandor (r) prof. Univ. dr. Jipa Rotaru,
Membru AOȘR
ART EMIS ACADEMY