Vechile meserii care s-au păstrat sute de ani și făceau parte din viața economică și socială a românilor, odată cu industrializarea economică și socială a comunităților urbane și rurale și-au pierdut din utilitate. Atât în cizmărie cât și în alte domenii (tăbăcărie, croitorie, cojocărie) utilajele performante au înlocuit munca manuală tradițională. Din aceste motive, păstrarea memoriei meșterilor și a universului profesional este foarte importantă, fiind parte constitutivă a conservării patrimoniului.
În zi de vineri, am deschis ușa unui mic atelier de cizmărie situat la intrarea în Piața Mare a Sloboziei. Într-un spațiu de vreo nouă metri pătrați, curat și dichisit ca un laborator, își desfășoară activitatea cel mai bătrân cizmar din Slobozia care încă practică această meserie. E pe persoană fizică. Ion T. Ion. Nea Oni, cum îl știu toți slobozenii, are 77 de ani și îngândurat, cu lacrimi în ochi, îmi spune că acum o lună și-a pierdut soția.
Condoleanțele mele și apropierea prietenească de compasiune față de doamna Mioara l-au făcut să se lumineze puțin și după o pauză de respirație și-a început povestea vieții lui.
S-a născut în Slobozia în 1944 . Au fost șapte frați. Tatăl lui a lucrat la patron ca cizmar, iar când a terminat patru clase, la vârsta de 13 ani, l-a luat pe lângă el ca ucenic. În 1957 se înființase Cooperativa Meșteșugărească „Muncă și producție”, care adunase în ateliere toți meseriașii din Slobozia, cizmari, frizeri, coafeze, geamgii, tâmplari, cojocari, tapițeri, bijutieri, croitori etc. „Am stat în atelier lângă tatăl meu timp de șapte ani și am învățat meserie în condiții uneori dure. Dar, mi-a prins bine. La 20 de ani am plecat în armată și în 1966 am revenit la CMP, din nou la muncă. Căpătasem experiență, eram tânăr, am fost și șef de unitate și cea mai mare satisfacție am avut-o că am învățat meserie opt ucenici, care au profesat ani de zile. M-am pensionat în 2004 și lucrez în continuare aici, ca persoană fizică. Fac unele reparații, lumea s-a modernizat. Toți vin cu adidași, rar mai vezi încălțăminte cu talpă de talpă, cusută la două rânduri. Rar mai pun câte un flec sau schimb tocul cu tot. De pingelit sau pus tălpi, nu mai spun. Am lucrat de comandă, ani de zile, dar și încălțăminte de serie, care mergea în magazinele cooperației. Oricine își permitea ca pentru nuntă sau un eveniment să-și comande pantofi. Venea omul, dădea un avans și restul când era gata. Un calapod, piele, meșină, cusături cu ață trasă prin ceară de albine, cuie din lemn și lipituri cu „pap”, făcut din făină, nu cu prenadez. După revoluție, au început să dispară pantofii de comandă. Au venit chinezii și au umplut piața sau magazinele second hand cu încălțăminte care nu se poate repara. Meseria de cizmar era o muncă de creație și nu doar una pentru reparații mărunte. Acum încălțările nu se mai fac pe picior, la comandă. Se cumpără direct. Vin zilnic aici și aștept clienții. Bătrânii își poartă pantofii până îi tocesc de tot, dar îi fac frumoși, că unii îi aduc ca vai de ei. Câștig o pâine mică, la fel ca pensia, mai mult o fac de dragul meseriei și omorârea timpului. Copiii mei sunt la casele lor. Au tot ce le trebuie. Băiatul e pensionar, a fost subofițer la penitenciar iar fata lucrează în asistență socială. Cizmăria nu este singura meserie care a dispărut. Înainte cooperativa trimitea la școlarizare, trei ani în școlile UCECOM, elevi care făceau practică în atelierele noastre. Cizmari, croitori, depanatori radio-tv, fotografi, frizeri, ceasornicari, coafeze, cosmetică, bijutieri, mecanici și tinichigii auto, tâmplari, tapițeri etc. Unde mai găseșți un tapițer sau un marochiner ? De când sunt în acest atelier, nimeni nu a venit să învețe această meserie. Există un dezinteres total din partea tinerilor pentru o astfel de meserie. Pentru că, spun ei, nu e bănoasă. Încălțămintea la ora actuală la noi se fabrică după modelul unică folosință, iar cetățenii preferă să cumpere alte încălțări decât să le repare. Se încalță de la second hand cu pantofii altuia de unde pot lua diverse boli de piele. Unii spun că meseria de cizmar era respectată înainte de 1989 datorită faptului că și șeful statului a practicat această meserie. Asta ar însemna ca acum să avem numai profesori de fizică. Mereu las clientului o speranță, nu mă las până nu o repar.”
Întrebat ce nu-i place acum, Oni a răspuns prompt: „Nu-mi place că au distrus țara asta, nu-mi place că lucruri care erau bune au fost făcute praf și acum trebuie luat totul de la capăt ”.
Aici s-a oprit discuția noatră. Cât am sta de vorbă, mai bine de o oră și ceva, pe ușa micului atelier nu a intrat nimeni. Am plecat lăsându-l pe Oni cu gândurile lui la masa de lucru cu sculele așezate ca la expoziție, masă la care lucrează de 60 de ani, urându-i viață lungă și sănătate.
Gheorghe Marinel