Mulți artiști au pictat peisaje în aer liber, observând lucrul real ca cel mai bun mod de a surprinde esența naturii. ”Plein air” este un termen francez care înseamnă „în aer liber”. Tehnica de a lucra în lumină naturală îmbogățea percepția culorilor asupra lumii reale și relația reciprocă a peisajului cu arhitectura și spațiul, determinând cunoașterea în compoziții, educând simțul proporției și al gustul artistic. Îmbunătățirea stăpânirii vizuale în mediul natural contribuia la formarea pictorilor de a crea în afara atelierului, fiind o necesitate pentru dezvoltarea individualității și a aptitudinilor profesionale ale artiștilor.
În acest mod, pictorii au realizat o serie de schițe rapide în creion, cărbune, acuarele, apoi, în atelierul lor, au dezvoltat o pictură finală efectuată în tehnica culorilor pe bază de ulei. Starea de spirit, culoarea și atmosfera nu pot fi niciodată surprinse pe deplin într-o fotografie, în același mod în care un artist le experimentează stând afară, absorbind cu adevărat împrejurimile lor.
Practicată în Extremul Orient, dar într-o formulă aparte și folosită sporadic în Evul Mediu european, tehnica uleiului a fost perfecționată de frații Hubert și Van Eych pe la începutul sec. al XV-lea, însă odată ce tuburile de vopsea au fost inventate în anii 1800, pictura în aer liber a devenit mult mai ușoară și a devenit o tendință în rândul pictorilor care doreau să surprindă lumina naturală și scenele în aer liber. Tehnica ”plein air” a fost deosebit de importantă pentru școala din Barbizon (Franța, 1830-1870) și a continuat să fie folosită inclusiv de impresioniști spre sfârșitul sec XVIII, mult mai concentrată pe captarea luminii decât peisajul în sine. Această metodă a devenit populară în secolul al XIX-lea
Pictura în ulei este arta reprezentării grafice ce folosește un amestec de pigmenți cu ulei de in. În termeni tehnici, uleiul de in și pigmentul măcinat fin formează o masă de culoare compactă și uniformă ca vopsea. De obicei, se folosește ulei de in care este fiert într-o rășină de pin sau chiar în tămâie. În funcție de culoarea pigmentului, culorile în ulei pot da transparență și adâncime. În general, în ulei se adaugă un fel de argilă numită caolin, care nu are culoare, dar dă materialitate uleiului.
Valoarea unui tablou este legată de calitatea uleiului de in și în principal de concentrația de pigmenți în volum a culorii. Vopseaua în ulei are caracteristici diferite în funcție de calitatea sa, iar una dintre cele mai importante este transparenţa nuanțelor.
În antichitate, pigmenții se obțineau din diverse elemente naturale, în principal minerale, care erau mai ușor de obținut, dar existau și excepții de pigmenți rari, ceea ce însemna că unele culori puteau fi foarte scumpe și erau folosite doar în anumite ocazii. Culorile în ulei se usucă prin oxidare, nu prin evaporare, iar uscarea la suprafață are loc de obicei în două săptămâni.
În timp, stratul pictural dezvăluie semne de îmbătrânire care se datorează suportului, pigmenților și lianților acestora, precum și verniurilor folosite. Acești factori de degradare cer multe intervenții din partea specialiștilor în restaurare, iar odată restaurate, operele de artă sunt ținute în stare de conservare.
Analiza amănunțită a picturilor în ulei aflate în patrimoniul Muzeului Național al Agriculturii și concepute de artista plastică Lelia Urdărianu, îl face pe privitor să detecteze particularitățile fiecărui element în parte: suportul, prepararea suportului, pelicula de culoare, vernisarea.
Schema cromatică confirmă că avem de-a face cu lucrări executate în plein-air, compuse cu simplitate și claritate, în armonie cu liniile compoziționale ale luminii și umbrelor. Realitatea coloristică a tablourilor este fară îndoială de natură expresivă, obținută prin intermediul contrastelor cromatice de cantitate și calitate, culorile caștigând în luminozitate. Prin calitatea tușelor în vopseluri de ulei, masele luminilor și umbrelor urmaresc un ritm similar care se înscrie într-o mișcare de calitate plastică prin care se exprimă valoarea și dă relief formei.
Expresivitatea tablourilor este obținută prin intermediul contrastelor cromatice de cantitate și de calitate, culorile câștigand luminozitate datorită raporurilor de vecinătate. Albul alăturat tușelor de negru preia strălucire, de asemeni, galbenul alăturat ocrului sau roșul alăturat cu verdele/violetul, dau o natură expresivă picturii. Un detaliu important, care este prezent ca și pată de culoare, este semnătura artistei. Pictura în aer liber i-a oferit pictoriței Lelia Urdărianu posibilitatea de a înțelege armonia în culori a universului uman conectat cu natura, demonstrând că opera de artă necesită practică permanentă și cunoștințe academice profunde pentru a impresiona privitorul.
Fără îndoială că aceste picturi realizate în tehnica uleiului și în ”plain air” sunt o mărtuire de valoare estetică, tehnică cât și istorică ce pot sprijini în multe privințe cercetarea de artă și pot fi admirate în expozițiile organizate de către Muzeul Național al Agriculturii.
Muzeograf,
Androne Teofil