* Vă prezint astăzi capitolul despre Paște, din cartea Pâinea de neamul românesc, autori Răzvan Ciucă și Viorica Croitoru–Capbun, publicată la editura Star Tipp, Slobozia, 2002, o carte-reper, despre pâine, marile evenimente sacre și rituale, despre evenimentele familiale de care se leagă toate practicile rituale, obiceiurile și credințele esențiale din viața omului.
Paştele este sărbătoarea Învierii lui Cristos, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Numele sărbătorii este de origine ebraică (Pesah) şi înseamnă trecere. În funcţie de Paşte, se stabileşte data multor sărbători creştine şi necreştine (de la Lăsatul de Sec – Postul cel Mare – până la Cincizecime sau Rusalii).
Etnologul Ion Ghinoiu identifică în Sărbătoarea Paştelui un scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii, deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de Noaptea Învierii Mântuitorului Iisus, prin jertfa divinităţii adorate care moare şi învie în fiecare an.
Alimentul ritual specific sărbătorii este Pasca. Poartă acelaşi nume ca pasca (Pascha) vechilor evrei, preparată din aluat nedospit şi consumată în cele opt zile de Paşte. La creştinii ortodocşi pasca se face din aluat dospit şi se consumă în cele trei zile ale Paştelui. Sub numele de pască identificăm două tipuri de pâine. Pasca numită şi Paştele, Anafura de Paşti, Pâinea Paştelui, pregătită pentru Noaptea Învierii, după o rânduială riguroasă (din făină de grâu – „floarea făinii” sau „fruntea pâinii” pentru că-i „pâinea cea mai aleasă” şi grâul este „cinstea mesei” – cernută „prin sită deasă, de mai multe ori, de către o femeie văduvă, care nu a moşit niciodată”).
Făina provine, de obicei, din contribuţia obştei. La „ Sfântul Maslu de obşte” din Săptămâna Patimilor, oamenii aduc la biserică făină şi untdelemn pentru a fi sfinţite.
Există şi obiceiul ca cineva (o familie sau mai multe familii din acelaşi neam) „să ia Paștele”, adică să pregătească pâinea de pască şi alte alimente specifice sărbătorii (brânză, peşte, ouă roşii). După diversele tradiţii ale locului, aceste pâini sunt de forme şi mărimi diferite. Ele sunt tăiate în bucăţele mici (de bărbaţi în vârstă), sfinţite în Noaptea Învierii şi împărţite în dimineaţa de Paşte, după miruire.
„Din toate aceste pâini ale Mântuitorului, care se aduc la Paşti, din cinci prescuri se pregăteşte Sfântul Trup al Domnului pentru tot anul pentru împărtăşirea bolnavilor. Această pregătire se începe în Joia Patimilor şi se desăvârşeşte marţi, în ziua a treia de Paşti” (Preot Nicolae Daviţoiu, Frânceşti, Gorj, 1993).
În noaptea de sâmbătă, după cântatul cocoşilor de miezul nopţii, oamenii se primenesc în haine noi şi curate şi merg la biserică cu „Coşul de Paşte”. În Bucovina, vasul în care se pune pasca se numeşte „păscăriţă”, iar pe alocuri, bărbaţii care taie Paştele se numesc „păşteni” (Transilvania).
Iau cu ei o pască şi „sub pască”, ce mai are fiecare: slănină, carne, brânză, cârnaţi, făină, busuioc, tămâie – „ouăle roşii vin deasupra” – pentru a fi sfinţite şi mâncate la masa de Paşte de ai casei ori pentru a fi împărţite. Unele dintre ele sunt folosite ca leacuri peste an. Din „Crucea Păştii” se păstrează o parte şi se dă vitelor în ziua de Sf. Gheorghe „ca să aibă mană şi să nu fie bântuite de primejdii”; din anafura de Paşte se pune în sarea vitelor şi se dă câinelui să nu turbeze.
„Din aluatul de pască pentru noi, facem o păscuţă pentru vite şi ţine până la celălalt an. Câte-o picuţă punem sare. Se dă sare sfinţită că sunt nişte babe care vrăjesc şi ia mana la vite şi mulgi sânge. Şi, dacă dăm sfinţit, mai apără. Dă preotul în fiecare coşarcă, o turtiţă cu ştampilă, de la Mitropolie, da` aceea n-o mâncăm. O dăm la vite; aşa-i obiceiu: să aibă mană, lapte mult şi bun”. (Buceag Elisaveta, 5t1 ani, Cununschi, Suceava, 1990).
În celebrarea Paştelui, pâinile se asociază cu ouăle roşii, dar şi „cu modele” (numite, de la o zonă la alta – împistrite, încondeiate, scrise, muncite, chinuite ş.a.).
Astăzi se fac ouă roşii, dar şi galbene, portocalii, stânjenii, trandafirii. Ouăle ornamentate care însoţesc Pâinea Paştelui poartă, adesea, motive ornamentale semnificative: „fierul plugului”, „crucea paştii”, „floarea Paştelui”. Meşterii fierari (potcovari) fac, pentru ziua de Paşte, ouă roşii potcovite, cu care merg din casă în casă şi fac urări de belşug, fiind răsplătiţi cu daruri (făină, ouă, brânză).
Ţiganii făceau ouă potcovite pe care le puneau pe masa de Paşti şi le păstrau apoi la fereastră „de frumuseţe”.
În unele zone (Bucovina), femeile merg cu sfinţitul „blidului” la biserică, „blidul” fiind un cozonac copt într-un vas de ceramică a cărei formă rezervă un lăcaş în mijloc, loc pentru oul roşu decorat cu simbolul „crucea păştii”. Aceste forme se mai numesc şi „babe”.
„Paştele. Vineri se duce făină şi ulei la masluri. O femeie văduvă pregăteşte Sfintele Paşti din: făină, puţin ulei sfinţit, apă. Slujitorii bisericii taie bucăţele în altar şi ia în cele trei zile ale Paştelui. Paştele se duce, de la biserică, în hârtie, punguţă; nu în batistă, că te ştergi cu ea la nas” (Mihai N. Maria, 78 ani, Copuzu, Ialomiţa).
„Pasca. Din cocă de cozonac. Se întinde foaia mai groasă, se pune brânza de vacă, proaspătă, amestecată cu ou. Se răsuceşte cu plăcinta. Se pun una lângă alta, până se umple tava. Peste ele, se pune o cruce de cocă. Deasupra se pune un ou bătut. Se taie în bucăţi şi se împarte cu cozonac şi ouă roşii, în ziua de Paşti” (Duţu Constanţa, 62 ani, Orboieşti, Ialomiţa, 1991).
„De Paşti: ouă roşii, mărturie rotundă cu pistornicul, prăjituri, fiecare cum vrea să-şi împodobească pomana” (Preot Marinescu Alexandru, 81 ani, Maia, Ialomiţa, 1989).
„Blidul. Opt-nouă ouă bătute bine, bine cu zahăr, lapte dulce, smântână, unt, esenţe, zahăr vanilat, puţină drojdie, puţină sare. Se amestecă, se pun la crescut, se împletesc în patru: se fac patru suluri, se împletesc două şi apoi acestea iar în două. Se pune în bleau (tavă) şi se lasă o bortă mare. În ea, se împletesc două mai mâţele (mai subţiri) şi se pun în semnul crucii; rămân patru boţi care se umplu cu brânză amestecată cu ou şi cu zahăr (astăzi, se adaugă şi cacao). Deasupra, se unge cu ou bătut bine, cu pană de gâscă” (Popescu Maria, 31 ani, Straja, Suceava, 1990).
„Mielul sfinţit. Se face în Joia Mare. După Înviere, mergem cu dânsul şi cu pasca, punem pe blid. Se sfinţeşte de către preot. Când se aduce acasă, unii îl mănâncă, alţii îl păstrează. Nu se strică, că-i sfinţit” (Clipa Eleonora, 55 ani, Grăniceşti, Suceava, 1990).
„Cozonac se face de Paşte, da` asta nu-I pomană; e o tradiţie. Nu e ca la alte zile, când se face colivă, se plăteşte liturghie” (Done Cecilia, n. 1922, Căzăneşti, Ialomiţa).
„Coliva de la Praznicul de Paşti se face din grâul şi zahărul adus la biserică în Vinerea Mare, când se face Sfântul Maslu de obşte” (Luciu, Ialomiţa).
„La Paşti, se pune, într-un coş, blidul, pasca vacii, păscuţe, husca de sare, ouă, o bucată de slănină, cârnaţi, lumânare, acoperite cu un prosop, şi se pleacă la Înviere. După Înviere, urmează ciocnitul. Se binecuvântează pasca şi se aduce acasă. Dimineaţa, după ce s-au spălat cu apă în care s-a pus ou roşu şi un ban de argint, fiecare ia oul, îşi face cruce pe faţă, se spală şi ia `nafură.
Păscuţele se fac dintr-un boţ de aluat. Se boţeşte rotund şi, în mijloc, se pune brânză, ou, zahăr, scorţişoară. Se fac multe,; se făceau şi o sută de bucăţi. Se dădeau copiilor. Copiii mergeau şi merg şi astăzi din casă în casă. Spun: Cristos a înviat! Şi capătă câte un ou şi o păscuţă” (Ursulea Silvia, 40 ani, Straja, Suceava, 1990).
„Floarea Paştelui e floarea păscii: De Paşti, când ne ducem, seara, la biserică, după pască, luăm şi o cracă din astea şi ducem” (Olaru Elena, 61 ani, Mărculeşti, Ialomiţa, 1990).
„În ziua de Paşte, dimineaţa, punea tăticu un fier de plug pe prag şi ne punea pe toţi copiii, rând pe rând, cu picioarele pe fierul de plug, să fim tari ca fierul, ne spălam pe faţă cu apă dintr-o cană în care se punea un ou roşu şi unul alb, să ai faţă albă şi roşu în obraji.
Luam apoi, pasca, beam vin şi mâncam puţin peşte; să fim iuţi şi uşori ca peştele” (Gheorghe Capbun, 60 ani, Miloşeşti, Ialomiţa, 1980).
„Ouăle potcovite. Se făceau roşii şi cu vărgi galbene (cu vopsea de căruţă). Potcoavele: rătunde. Găuream oul cu o sulă groasă şi, pe urmă, băteam cuiele. Le ţineam de frumuseţe; le puneam pe masă, fiecare la cortul lui.
În ziua de Paşti, punea masă la cortu` lui. Chema pe ceilalţi de mânca; mergea, apoi, la altu şi la altu, până terminau. Mâncau, jucau. Fiecare avea pe masă ou potcovit” (Stănescu Dumitru, 67 ani, Andrăşeşti, Ialomiţa, 1990).
„Oul potcovit. Îl fac bătrânii. Se strângeau bătrânii, mai mulţi, în ziua de Paşti sau cu două-trei zile înainte şi făceau rămăşag că cine poate să-l facă. Nu puteau toţi, da` cine reuşea îl ştiuau toţi; îl puneau şi după moarte. Dacă vrea cineva să facă ceva, îi ziceai: Du-te, mă la (…) că ăla a potcovit şi-un ou darămite să facă (ce avea el de făcut)!” (Mihai Mărgean, 50 ani, Andrăşeşti, Ialomiţa, 1995).
„Când tămâi – pasca, ouăle, cozonacul – mă gândesc la toţi morţii şi zic aşa: Să le facă Dumnezeu parte!” (Costandache Frusina, Miloşeşti, Ialomiţa, 1995).
„Cozonac cu magiun. Ăstalantu` e cozonacul lui Iisus Cristos, cu cruce; şi astilante, am numit: pentru nepoţei, pentru neamurile care vin. Pe numele Constantin i-am spus cozonacului Constantin; tocmai în regiune finlandeză trăieşte şi am pregătit pentru dânsul. Dacă vine să mă vadă, bine, dacă nu, am numit aşa. Ca să fie numele dumnealui. Şi are nevastă, are şi copii. Celălalt e a lu` fiică-mea, Maria. Celălalt e a lu` Victor, ginerele meu, şi celălalt e a lu` nepoţica mea, Sveta. Şi pe urmă a lu` Viorica, Alexandru, băieţii tot a fiică-mii. La toţi m-am gândit… Trebuie duşi la biserică numaidecât. La noapte, când începe slujba la biserică şi până mâni dimineaţa, când preotul termină slujba. Atunci om vinea acasă, cu pasca sfinţită, cu ouli, cu toate obiceiurili şi atunci or gusta toţi din cozonac” (Sonia Moldoveanu, 55t ani, Slobozia Mare, Republica Moldova).
La începutul secolului, în Câmpia Bărăganului, se practica încă întinderea meselor comune (pomana mortului, Pomana Paştelui, masa de hram) pe pământ, pe pologul (zăblăul) de treierat grâul, practică semnificativă din perspectiva mitologiei populare conform căreia pământul este „locul de unde vin şi unde întorc toate” („oamenii au răsărit din pământ odată cu grâul, când a semănat Dumnezeu”, „din pământ am ieşit şi în pământ ne întoarcem”).
*
„Dacă Paştele (Pâinea Paştelui) creşte frumos, va fi un an bun”.
„Să nu dormi în noaptea de Paşti, că vine Diavolul şi-ţi fură pasca”.
„Dacă un şoarece ar mânca anafură în ziua de Paşti, s-ar face liliac”.
„Paştele” se ia „pentru sănătatea omului”, „pentru suflet, adică în caz de boală”, „te apără de toate relele”.
La Muzeul Național al Agriculturii s-au desfășurat, în perioada 3-7 aprilie, atelierele de încondeiat ouă, manifestare tradiţională care aduce la muzeu, în fiecare an, înaintea marii sărbători a Paştelui, copii, cadre didactice şi părinţi, dornici să afle tainele meşteşugului şi ale artei încondeierii ouălor.
Încondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, reprezentând un element important în cultura spirituală românească.
Oul roșu este purtătorul unor semnificații profunde legate de învierea lui Iisus Hristos, de aceea creștinii au început să îl încondeieze, desenând cu ceară motive ancestrale de o rară frumusețe și cu diferite semnificații (exemple: spicul de grâu, fierul plugului, frunza, crucea, albina, pasărea, mielul, șarpele etc.).
Participanții învață tehnica tradiţională a încondeierii ouălor cu ceară de albine, condei de aramă şi vopseluri și primesc informaţii din istoricul acestui simbol – OUL, în jurul căruia s-a creat o întreagă mitologie: originea ouălor înroşite, în folclorul românesc şi în lume; diversele tradiţii în legătură cu ouăle de Paşti; vopsirea (când şi cum se face) şi ornamentaţia (elemente fundamentale); simbolistica motivelor de pe ouăle încondeiate ş.a.
Documentare: Angelica Buzoianu, bibliograf
Foto: Ștefan Olteanu