Fierul de călcat cu cărbuni reprezintă una dintre primele aplicații practice ale transferului de căldură în activitățile casnice. Utilizat pe scară largă până la începutul secolului al XX-lea, acest dispozitiv a precedat apariția fierului electric și a contribuit semnificativ la îngrijirea textilelor. Obiectele de uz casnic reprezintă o sursă importantă pentru înțelegerea vieții cotidiene și a proceselor de modernizare tehnologică din epoca preindustrială și industrială timpurie. Dintre acestea, fierul de călcat ocupă un loc aparte, fiind un instrument esențial în întreținerea vestimentației, dar și un indicator al schimbărilor tehnologice, sociale și economice.
Din punct de vedere constructiv, fierul de călcat cu cărbuni era realizat din fontă sau oțel și avea un compartiment intern destinat arderii cărbunilor. Prin procesul de combustie, energia chimică a cărbunilor era transformată în energie termică, transmisă prin conducție către talpa fierului. Aceasta permitea îndreptarea fibrelor textile prin aplicarea simultană a căldurii și a presiunii mecanice. Din perspectivă termodinamică, fierul de călcat cu cărbuni funcționa ca un sistem deschis, în care energia era disipată continuu în mediul ambiant. Deși eficiența energetică era scăzută comparativ cu standardele moderne, dispozitivul a reprezentat o soluție adaptată resurselor disponibile la acea vreme.
Primele înregistrări în patrimoniul Muzeului Național al Agriculturii, la categoria fiarelor de călcat vechi, au fost făcute în anul 1993. Astăzi, numărul acestora depășește 50 de obiecte. Colecția muzeului reunește mașini de călcat diverse, cu o tipologie constructivă variată, care ilustrează etapele parcurse de omenire în domeniul finisării textilelor. Fierul de călcat cu cărbuni reprezintă o etapă intermediară între formele timpurii de fier masiv încălzit pe plită și fierul electric modern.
Controlul temperaturii era dificil și se realiza empiric, prin cantitatea de cărbuni utilizați și prin aerisirea focarului intern. În timpul utilizării, capacul era deschis periodic pentru reaprinderea jarului sau pentru îndepărtarea cenușii. Această tehnologie presupunea nu doar îndemânare, ci și experiență, întrucât un exces de căldură putea deteriora țesăturile, iar fumul sau scânteile puteau păta rufele. Textilele finisate erau diverse: țesături din lână, mătase sau bumbac, atât brute, cât și confecționate în ateliere de croitorie ori achiziționate din comerț.
Un aspect important pentru colecția muzeului îl reprezintă ornamentația fiarelor de călcat. Ornamentele identificate sunt realizate, în general, prin turnare și prezintă forme geometrice spațiale (sector sferic sau „butoiaș”, sferă, manetă cilindrică ori tronconică), forme fitomorfe (frunze, flori), zoomorfe („cocoș”, „cap de leu”, doi delfini față în față) sau antropomorfe (bust de femeie, doi ochi). De asemenea, înscrisurile — cifre, litere, texte sau sigle — ștanțate ori turnate și evidențiate în special pe capac constituie elemente decorative cu valoare documentară și indicii tehnice de fabricație. În continuare, vom analiza un fier de călcat de tip „horn”, realizat din bronz.
Fierul de călcat cu numărul de inventar 4457 este reprezentativ pentru categoria fiarelor cu „horn” (tip X). Acesta era utilizat pentru netezirea rufăriei după încălzirea cu cărbuni încinși. Piesa prezentată este un produs de fabrică, inscripționat prin turnare cu textul dispus pe patru rânduri: „CARL KINDL S WITW / K.K. CDBF. / -siglă acvilă cu două capete- / METALL WAAREN FABRIK / IN WIEN, 1860”, toate încadrate într-o emblemă fixată pe capac. Materialele utilizate la confecționarea sa sunt lemnul de fag, bronzul și oțelul. Fierul de călcat este alcătuit din două părți principale: corpul și mânerul.
Corpul fierului este confecționat din bronz și are talpa plană, în formă de triunghi ascuțit, cu laturile egale și ușor curbate. Pereții corpului sunt plini, spre deosebire de alte modele prevăzute cu capac și închizător, însă în partea din spate prezintă o deschizătură semicirculară necesară circulației aerului, întreținerii focului și evacuării gazelor arse. Această deschizătură asigura tirajul împreună cu gura superioară — „hornul” — aflată pe capac. Totodată, piesa era prevăzută cu o plăcuță mobilă pentru obturarea deschizăturii (astăzi lipsă), fixată în trei puncte, vizibile prin orificiile practicate în peretele posterior al fierului.
Capacul putea fi deschis la un unghi de aproximativ 180° și închis cu ajutorul unui închizător tip manetă, poziționat lângă „horn”. În partea frontală, acesta prezintă o tubulatură arcuită, cu deschidere circulară, iar în partea posterioară un ax cu balamale care permite mobilitatea capacului. La exterior, în zona centrală, este fixată emblema cu înscrisul în relief. Mânerul este alcătuit din doi suporți verticali și un ax îmbrăcat într-un manșon din lemn. Axul este prins cu două șuruburi, iar suporții verticali fac corp comun cu capacul.
Aşa cum arată figura, fierul de călcat are în componenţă următoarele elemente:
- deschizătură semicirculară
- orificii de prindere a plăcuţei de obturare (aici lipsă)
- ax
- balamale
- capac
- suport vertical mâner
- mânerul propriu-zis
- horn
- închizător capac tip manetă
- corpul fierului de călcat
- înscrisuri turnate
Piesa datează din anul 1860 și a fost confecționată într-o fabrică din Viena, Austria, conform emblemei. În context istoric și tehnologic, fierul de călcat cu cărbuni ilustrează tranziția de la tehnologiile bazate pe ardere directă la cele electrice. Astăzi, acest obiect este studiat ca exemplu al evoluției aparatelor casnice și poate fi întâlnit în muzee de istorie sau colecții tehnice, oferind informații valoroase despre relația dintre știință, tehnologie și viața cotidiană.
Documentare realizată de Vlad Maria, educator muzeal
Bibliografie: Fănica Gherghe, ,,Fierul de călcat pe aburii vremii”- catalogul colecției de fiare de călcat a Muzeului Național al Agriculturii, Tipografia S.C.Cesecom, Slobozia, anul 2013.