– ÎNVOIALA –
În agricultura din perioada interbelică, deși împroprietărirea țăranilor cu pământ se încheiase sub regele Ferdinand, proprietarii moșiilor încă utilizau vechile cutume în exploatarea acestora. Una dintre acestea era „învoiala”.
Odată cu venirea primăverii, țăranii se organizau în echipe sau „cete” și mergeau la o moșie, la curtea boierească, pentru a discuta mai întâi despre starea vremii și perspectiva unei recolte care să aducă rentabilitate muncii în desfășurare. Probabil, calendarele populare din foi de ceapă presărate cu sare și alte „semne”, care prevesteau cum va fi anul, influențau modul de desfășurare a activităților plugărești.
De obicei, „învoiala” se realiza pe doi-trei ani și chiar până la cinci ani, în funcție de contractul de arendare. Dar, ca de obicei, arendașul căuta să câștige cât mai mult timp de lucru, „ciupind măcar câteva zile de lucru peste învoiala făcută” (Garofild Constantin, Agricultura veche, București, 1943). De aici decurgea așa-zisa tocmeală, care avea ca scop o exploatare a terenului cât mai eficientă, încercând, din punct de vedere concurențial, să depășească alte exploatări agricole.
Participarea la o astfel de învoială avea farmecul ei. Așa cum reiese din relatările despre acele vremuri, toți participanții la „învoială” vorbeau deodată, dar se ajungea întotdeauna la un acord. Însă acest acord se valida obligatoriu la cârciumă, prin așa-zisul „aldămaș”, ceea ce însemna că acolo se consumau anumite cantități de alcool pe cheltuiala boierului, interesat de exploatarea agricolă a moșiei prin tocmirea forței de muncă.
După ajungerea la o înțelegere privind plata pentru munca efectuată, de obicei în produse, se trecea la partea cea mai dificilă. Se făcea împărțirea pământului în loturi de exploatare; fiecare lot încredințat spre a fi muncit trebuia alocat în funcție de puterea de muncă a familiei sau a grupului. Nu era ușor să se conducă o astfel de organizare a muncii, pentru că pe aceste terenuri alocate se efectuau lucrări care trebuiau finalizate la timp.
Era însă fascinant să motivezi și să coordonezi munca spre rezultate competitive, fără tehnică deosebită, cu oameni cu temperamente diferite și cu putere de muncă mai mare sau mai mică.
De la arat și până la umplerea hambarelor cu recoltele obținute era o adevărată încercare, legată de cinstea, voința și capriciile naturii umane. Dar bucuria rodului obținut dădea demnitate și putere de a continua această muncă.
Muzeograf,
Fideliu Rubinescu-Ostriceanu