Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă: Cultura bumbacului în România

Cultura bumbacului a fost introdusă pentru prima dată la noi în ţară în anul 1868, pe moşia Manasia, de lângă Urziceni, judeţul Ialomiţa (Enciclopedia României, vol. III, p. 465). În anul 1933, în judeţul Ialomiţa şi în Dobrogea se ajunsese la o întindere de 500 ha cu culturi de bumbac, în anul 1935 se pregăteau 1.000 ha, iar în 1936 se estima cultivarea a 1.461 ha. Lipsa de experienţă şi cerinţele bumbacului faţă de climă şi sol au fost insuficiente pentru a obţine o producţie bună la hectar, după care s-a demonstrat că şi calitatea fibrelor bumbacului produs în ţara noastră era mult inferioară faţă de calitatea bumbacului importat şi s-a renunţat la cultura bumbacului pe teritoriul ţării noastre.

În anul 1990, România mai avea în cultură 538 ha, în 1995 – 30 ha, iar în 1996 bumbacul dispare complet din agricultura țării noastre. Drept este că și industria de fibre s-a prăbușit. Cultura se înființa primăvara, pe 20-30 aprilie, când în sol erau 12°C și trecea riscul înghețului târziu de primăvară.

Bumbacul îl puneam primăvara cu plugul, îl săpam de trei ori, că era pretenţios, trebuia răvăşit pământul şi creştea mare până la seceriş. Făcea un fel de gogoaşă, care când dădea căldura se crăpa, iar dacă venea ploaia îl adunai în grabă. După ce-l adunai, îl aduceai acasă, îi scoteam sămânţa cu o maşină, îl dădeai la arc (o nuia şi cu o aţă legată), pentru scărmănat. După scărmănat bumbacul se umfla şi-l făceam fâşii aşa cu mâna, ca să se ţie la tors. Îl torci cum vrei, gros şi subţire… Noi nu aveam bumbac de vânzare, îl foloseam numai pentru casă.

Înainte de a se cultiva bumbac la noi în sat, el se cumpăra de la prăvălie. Era 12 lei pachetul şi făceai 100 de coţi, chiar mai bine… Bumbacul înălbit era la sculuri, se cumpăra cu păpuşa (cinci sculuri) şi se folosea la învărgat. Arniciul era roşu, albastru, negru. Se vindea cu păpuşa sau cu sculul. Erau şi bobine rotunde albe şi crem. Asta era aţă adevărată, era mai fină, mai bună… Ciulelele erau lungi şi la capete aveau câte o fărâmă de hârtie. Se cosea pe ştergare, în puncte, pe şorţuri pentru fete (jucau la horă cu ele), pe cămăşile flăcăilor. Era un fir bun că nu ieşea la spălat.

Tiriplicul era alb, roşu, albastru, se ţesea la învărgătură sau la pânză şi a apărut mai încoace (după războiu dintâi)… (cercetare de teren, Stanca Simion, Vărăşti, Ialomiţa)

Muzeograf Fănica GHERGHE


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved