Un obicei reprezentativ al sărbătorilor de iarnă, răspândit astăzi în aproape toate culturile europene, este aducerea în casă și împodobirea bradului. Acest gest nu are doar un rol decorativ, ci și o profundă semnificație simbolică. Un cunoscut cântec de sezon evocă această imagine:
„O, brad frumos, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde…
Tu ești copacul credincios,
Ce frunza nu și-o pierde…”
Încă din Antichitate, oamenii atribuiau copacilor o valoare sacră, considerându-i locuri de legătură între lumea pământească și cea divină. Druizii venerau stejarul, simbol al forței și stabilității, egiptenii considerau palmierul un semn al vieții și al renașterii, iar scandinavii și romanii acordau bradului o importanță deosebită, datorită rezistenței sale în fața iernii.
În timpul Saturnaliei, sărbătoare romană dedicată zeului Saturn și celebrată după încheierea muncilor agricole, bradul era împodobit cu boabe roșii, simboluri ale fertilității, ale soarelui și ale vieții. În prezent, aceste boabe s-au transformat în globuri colorate, iar alături de ele apar beteala, luminițele și steaua din vârf, fiecare cu rol simbolic: globurile reprezintă perfecțiunea și plenitudinea, lumina semnifică biruința binelui asupra întunericului, iar steaua amintește de Steaua de la Betleem, care a vestit Nașterea Mântuitorului.
Pomul de Crăciun, așa cum este cunoscut astăzi, reprezintă o influență apuseană relativ recentă. Tradiția românească veche nu includea bradul ca element central al Crăciunului, acesta având mai ales funcții rituale importante la momentele esențiale ale vieții: nașterea, nunta și moartea. Bradul era privit ca un „însoțitor” al omului, marcând trecerea acestuia prin diferitele etape ale existenței.
Cu toate acestea, obiceiul modern păstrează, chiar dacă în mod inconștient, simbolistica străveche a stâlpului lumii (axis mundi), care unește cerul, pământul și lumea de dincolo. Bradul împodobit devine astfel o imagine a universului ordonat, un simbol al armoniei cosmice și al naturii dătătoare de viață. Verdele cetinii, neschimbat pe parcursul iernii, sugerează ideea de continuitate, speranță și viață veșnică. De aceea, bradul este împodobit în Ajunul Crăciunului, moment sacru al așteptării, și este desfăcut după Anul Nou, când ciclul timpului se reînnoiește.
Moș Crăciun
Crăciunul marchează, în tradiția creștină, Nașterea Domnului Iisus Hristos, eveniment care simbolizează începutul mântuirii omenirii. Numeroase colinde românești păstrează această semnificație profund religioasă, după cum arată și versurile:
„Că-i născut un Domn prea bun,
Cu numele lui, Crăciun,
Că-i născut un om frumos,
Cu numele lui, Hristos.”
Imaginea contemporană a lui Moș Crăciun – bătrânul cu barbă albă, îmbrăcat în roșu, purtând un sac plin de daruri și călătorind într-o sanie trasă de reni – este rezultatul influențelor occidentale moderne și popularizată prin literatură, reclame și mass-media. Această reprezentare este diferită de cea tradițional românească.
În folclorul românesc, Moș Crăciun apare ca un personaj complex, cu trăsături inițial negative, dar capabil de transformare spirituală. Legenda spune că el ar fi fost stăpânul satului în care Fecioara Maria a cerut adăpost pentru a naște. Om bogat, dar lipsit de milă, Crăciun refuză ajutorul, fiind însă contrazis de soția sa, Crăciuneasa. Gestul ei de bunătate este pedepsit cu cruzime, dar miracolul vindecării mâinilor în scăldătoarea Pruncului marchează începutul convertirii lui Crăciun. Prin pocăință și credință, el devine primul creștin și primul sfânt, simbol al iertării și al puterii transformatoare a credinței.
Această legendă explică și rolul lui Moș Crăciun ca dăruitor de daruri: nu ca personaj comercial, ci ca simbol al generozității, al milei și al recompensării binelui. Darurile oferite copiilor nu sunt doar obiecte materiale, ci semne ale binecuvântării și ale bucuriei spirituale.
În ajunul Anului Nou, comunitatea se pregătește pentru trecerea într-un timp nou. Oamenii se îmbracă în haine curate și frumoase, mesele sunt încărcate cu bucate tradiționale, iar familia se adună pentru rugăciune și veselie. Noaptea dintre ani este percepută ca un moment de cumpănă, în care vechiul an este „îngropat”, iar cel nou este întâmpinat cu speranță. Denumirile tradiționale Îngropatul anului sau Înnoirea anului reflectă concepția ciclică asupra timpului, specifică mentalității populare românești, termenul de revelion fiind de influență modernă.
(Bibliografie: Tradiții și obiceiuri românești, ed. Alias Publishing, 2015; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997; Ion Ghinoiu, Zile și mituri, Calendarul țăranului român, Ed. Fundației PRO, București, 1999)
Angelica Buzoianu, bibliograf, Muzeul Național al Agriculturii