Werner, Ciucă și Budăi, ne-au lăsat în budigăi!
Geamurile și balcoanele erau cuprinse de noapte și somn. Clopotul Catedralei bate puternic. A trecut și Crăciunul, am intrat și în Noul An. O doamnă în vârstă la geam, la parter. E frig și nu iese afară. Mărunțică, își adună umerii deasupra pervazului și privește strada. Pe nas, ochelari. O basma albă, trasă peste părul la fel de alb. Privește lumea curgând pe jos. Exact sub bărbia ei, un ghiveci cu o mușcată care cu încăpățânare continuă să stea înflorită chiar dacă nu a mai primit îngrășământ foliar de peste un an. La fel ca stăpâna, așteaptă marea cu sarea, indexarea și ajutoarele promise pentru a primi nutrientul necesar.
De sus, se cerne o ploaie măruntă. De la geam, mărunțica doamnă nu se mai deslipește de la postul de observație. Mișcările îi sunt aproape inperceptibile. Fac ce fac și mă reped s-o privesc. E tot acolo. Din când în când își miroase mușcata. De azi dimineață nu s-a clintit deloc, iar acum e aproape întuneric. Caut să-i disting conturul. Da, e ceva, totuși nu-mi închipui ce poate fi. Unde-or fi celelalte făpturi ale casei? S-ar putea ca bătrâna doamnă să nu fie decât o păpușă mecanică. Gesturile ei de până azi au fost, desigur, dirijate. Poate, acum, cel ce-o manevra s-a îmbolnăvit și-a uitat-o înțepenită la geam. Imposibil. E o făptură vie, poate puțin enigmatică. Ce-ar fi să ne-o închipuim în altă ipostază? Să apăsăm și noi pe cele două butoane de comprimat timpul și spațiul, s-o facem tânără, o mică adolescentă, să spunem că vine din alt colț de lume, din zarea fabulosului. Nu, nu se poate răsuci timpul. Doamna, cu pensie de 1000 lei, care nu mai are bani nici de pâine, așteaptă banii promiși pentru a-și putea plăti facturile la gaze și lumină, dar a aflat că-i va primi în martie. Așa vorbeau unii pe stradă, care cântau în cor: Werner, Ciucă și Budăi, ne-au lăsat în budigăi!
Gheorghe Marinel