Când am coborât din Muscelu-Cărămănești, pe urmele înaintașilor mei musceleni în Munteni-Buzău, pe data de 12 ianuarie 1969, nu mi-am imaginat că mă voi atașa sufletește de niște oameni pe care nu-i cunoscusem până atunci decât din poveștile de la gura sobei, în nopțile de iarnă lungă ale părinților mei și ale vecinului din Muscel, Nea Neculai al Linii. Au trecut zile, luni și vreo șase ani, m-am adaptat ușor traiului de la câmpie, colegilor de cancelarie, dar mai ales elevilor și părinților acestora, m-am căsătorit, apoi a venit vremea să plec, o plecare cu mare regret la despărțire.
Când am început să public cărți, condeiul aluneca și spre Munteni-Buzău, răscolindu-mi întâmplări și duioase anintiri, așa că nu știu cum se face că localitatea este prezentă cu povestiri despre oamenii ei minunați mai în toate romanele mele. De multe ori pașii mi se îndreaptă pe străzile satului către unul sau altul dintre prietenii rămași, sau ei înșiși își lasă treburile și se încumetă la câte o lansare de carte de-a mea, cum fac Cristi ANTON, despre care vom mai vorbi, profesorul Titi Bejgu, sau fostul meu elev, Gheorghe (Bebe) Barbu împreună cu soția sa, Steluța, care mă și întâmpină cu nedisimulată bucurie când le calc pragul.
SONY DSC
Când am scris primul reportaj despre o frumoasă zi de noiembrie a anului 2012, n-am realizat că încep o „Poveste fără sfârşit.” Fusesem invitat la serbările prilejuite de aniversarea a 130 de ani de la întemeirea comunei, ca fost fiu al satului, şi am rămas atât de impresionat de amploarea şi patriotismul manifestării, încât am considerat că spectacolul merită un reportaj. Atunci, prin organizare, prin calitatea tuturor manifestărilor, mi-au dovedit că Muntenii au rămas… munteni, adică o comunitate aparte în miezul Bărăganului ialomiţean – urmaşi de colonişti întreprinzători şi orgolioşi, coborâţi din Dealurile Subcarpatice ale Buzăului, zonele Bozioru și Cătina, aducând cu ei spiritul muntean, adică oameni hotărâţi, harnici, cinstiţi, muncitori, competitivi, tenace, inteligenţi și cu credință nestrămutată în Cel de Sus. Pentru ca cititorul să-și dea seama despre toate aceste calități, muntenii aceștia sunt cei care au coborât și cu biserica în căruțe, cu bârne numerotate, refăcând-o în centrul satului, acum un sat modern, cu un centru civic bine conturat, cu străzi asfaltate, de care muntenii sunt mândri cum mândri sunt de gospodarul și generosul lor primar, Florin Stan. Acum se pregătesc să serbeze cu mare emoție 140 de ani de la prima atestare a comunei.
SONY DSC
Sâmbătă, 22 iunie 2013, mi-a fost dat să deschid alt capitol al acestei „Poveşti fără sfârșit”, având motto-ul „Eu, când vreau să fluier, fluier”, o manifestare prilejuită de retragerea din fotbal a unuia dintre marii jucători vechi ai formației „Victoria”, pe vremea mea portar, apoi mijlocaş, atacant la alte echipe, ulterior urcând treptele arbitrajului, până la divizia A: Mihai ENE.
Amfitrionul acestor manifestări rămâne „munteanul” Cristi Anton – angajat al metroului bucureștean, dar totdeauna devenind inima tuturor manifestărilor culturale, un exemplu de dăruire totală în slujba comunităţii, de un caracter asemănător stâncii neclintite şi de o tărie morală remarcabilă în momente grele, un excelent organizator, și pe deasupra un Mare generos, dar și un pasionat și inteligent bucătar, devenit, între timp, în opinia mea, un brand al comunei. Aceste calități avea să și le dovedească și cu prilejul Festivalului-Concurs de Tradiție Culinară Ialomițeană „La Casa Tudorii” de la situl arheologic „Orașul de Floci”, unde la fiecare manifestare standul comunei Munteni-Buzău a fost la înălțime, dovedind, de fiecare dată, că muntenii nu și-au uitat și-și continuă tradițiile. Astfel, în 2013, au obținut locul II cu „Pastramă de gâscă afumată cu lemn de prun uscat”, în 2017, locul I, cu „Tochitură ciobănească”, în 2019 tot locul I cu „Sarmale de rață fierte în dovleac”.
Anul acesta, la Târgul de pe 8-9 octombrie, unde au participat peste 75 de standuri, Munteni Buzău s-au prezentat cu un stand original, dar și cel mai bogat, unde, desigur maestru culinar a fost tot Cristi Anton, zis Moșulică, dirijând nu mai puțin de 50 de munteni în jurul lui, între care și soția sa, inimoasa și harnica Valentina, desigur secondat de vechiul său prieten, Viorel Dumitru, zis Beu, dar le-a fost alături ca întotdeauna și primarul Florin Stan. Au propus consumatorilor un stand complet, cuprinzând, pentru concurs dar și pentru consum, „Vițel la ceaun cu legume”, „Berbecuț în lut la groapă”, cârnați, tăiței de casă, pâine pe vatră, afumătură de porc, frigărui și desigur multe dulciuri și dulcețuri pe care nu le mai enumăr ca să nu cumva să vă lase gura apă. Aglomerație cât cuprinde la stand, dar și emoții la trecerea membrilor juriului. Desigur, această desfășurare de forțe culinare și risipă de inteligență și energie a meritat, căci juriul a apreciat cum se cuvine standul, ridicându-se la înălțime, obținând Marele Premiu. Bineînțeles că bucuria a fost mare, dar și mai mare a fost emoția anunțului că banii obținuți drept premiu vor fi donați Centrului pentru Copii din Slobozia.
Cristi Anton – un Om al Muntenilor, un Om pentru Munteni, întruchipând spiritul Muntenilor: inteligență, muncă, tenacitate, pasiune, creativitate. Peste toate, risipă de Generozitate, cum mi-a dovedit-o și în alte împrejurări… Nu întâmplător pliantul lor, excelent realizat, are drept motto „Povestea merge mai departe”. Îmi permit acum să-l împrumut drept titlu reportajului meu…
Și-mi mai permit să adresez felicitările mele sincere Consiliului Județean Ialomița pentru excelenta organizare a acestui Târg, prilej de mândrie ialomițeană, ale cărui ecouri au trecut granițele județului, căpătând rezonanță națională.
Titi DAMIAN