Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Moșii de vară. Rusaliile
„Pentru sufletele celor răposaţi, se curăţă şi se udă mormintele, se împart pomeni în cimitire, se curăţă izvoarele şi se sfinţesc fântânile.
După unele credinţe populare, între Joi Mari şi Rusalii, morţii părăsesc mormintele şi petrec alături de cei vii, iar la Moşii de Rusalii se întorc în lăcaşele lor subpământene. Acum, înainte de plecare, li se dă de pomană, ca să plece îmbunaţi (acolo de unde au venit: „care în Rai, care în Iad”). În sudul ţării se împart perechi de vase, din lut: oală, cu apă sau vin, împodobită la gură cu dulciuri şi cireşe înşirate pe aţă şi cu buchet de flori la toartă, strachină cu mâncare gătită (ciorbă cu tăiţei, pilaf cu carne, orez cu lapte), lingură de lemn, colac şi lumânare aprinsă.
Milu Maria, din Omocea, jud. Vrancea, care a învăţat să facă vase din lut din moşi- strămoşi şi venea la Târgul de Moşi din Slobozia, în fiecare an și a povestit ce ştia ea din bătrâni:
„Se mai păstrează tradiţia cu vase de pământ, cam un sfert; restul se dă de marmură. Dacă o dai de pomană – oala sau strachina de pământ – nu se mai termină; din pământ ne-am născut şi vom muri în pământ. Lingurile de lemn şi pământul sunt primite. Lingura de lemn pluteşte pe apă. Şi strachina, şi oala tot la fel; nu se duc la fundul apei. Când le dai, le soroceşti: Pe lumea asta să fie a ta, pe lumea ailaltă, a lui (numele celui sorocit să primească pomana). Prima dată, dau la neamurile omului şi după aia la neamurile mele. Apoi, la vecini, la necăjiţi, unde sunt copii mai mulţi, şi tot aşa… Acum se dă de pomană pentru toţi morţii, ştiuţi şi neştiuţi, şi pentru cei ce şi-au luat singuri viaţa şi pentru copiii avortaţi… Pui jos cana şi cu strachina, pe pământ, şi, la care duci de pomană, spui din gură: Să fie înaintea celor care-s fără nume. Că Domnul le-mparte şi lor!”
Pentru cei ce au murit nespovediţi, neîmpărtăşiţi, cu vasele de mâncare se dau de pomană şi colivă, lumânări, tămâie, iconiţe şi cărţi de rugăciuni.
În 1999, de Moşii de Rusalii, am mers să înregistrăm obiceiuri din Poiana Mărului, jud. Braşov.
Gazda mea, Orza Maria, mi-a povestit că „Între Paşte și Rusalii, morţii stau sub streaşina casei şi aşteaptă. Trebuie să faci Meri pentru toţi morţii. Pentru care nu faci se supără, pleacă supăraţi şi se întreabă ce-or fi având cu ei. Se fac şapte meri până la un an.
Mărul se face din crengi de măr, într-o găleată pe gura căreia se află un colac mare („colacul mărului” sau „colacul de pe găleată”). Se încarcă, apoi, „mărul”, cu turte dulci (de şapte feluri, câte patru din fiecare): păpuşi, suveici, stele, luceferi, căluţi… În vârf, se pun trei mere şi trei colăcei. Între Paşte şi Rusalii, în loc de mere, se pun trei ouă. Ouă roşii se fac numai până la Înălţare. De la Înălţare la Rusalii, se pun trei ouă colorate (galben – „soarele”, albastru – „cerul”, verde – „iarba”). Lângă măr, se adaugă şi alţi colaci: „al lui Dumnezeu”, „învârtita” (două), „foarfecă” (două), „scară” (două); „bulzuleţ” (şapte). Jumătate din colaci şi din turte se dau preotului, bulzuleţele se dau femeilor care au copt colacii, iar restul se împarte la popor.”
Preotul citeşte pomelnicele la morminte şi primeşte, de la fiecare, o prescură, peste mormânt”.
(Din Arhiva Muzeului Național al Agriculturii – cercetări de teren efectuate de Croitoru-Capbun Viorica, muzeograf)
Coliva este ofranda ce se aduce pentru sufletele morților la zilele rânduite pentru pomenirea lor. Se face la înmormântare și la parastase, la sâmbetele morților, la Joi Mari, Înălțare, la Praznicele mari și de zilele sfinților.
Iată o rețetă de colivă, pe care am cules-o de la Cornelia Androne, 74 de ani, preoteasă timp de peste 55 de ani, din com. Grivița, jud. Ialomița: ”Coliva se face în două etape, în ajun, seara și a doua zi dimineață, înainte de a o duce ca ofrandă. Pentru o colivă mare trebuie 1 kg de arpacaș și 4 l de apă. Se opărește arpacașul și se aruncă prima apă. Într-un ceaun special, în care se face numai colivă, se pune la fiert arpacașul cu apă caldă. Se amestecă din când în când cu lingura de lemn să nu se prindă. Alături, se fierbe apă într-un ibric și se adaugă în colivă, în caz că se mai cere, ca să se completeze apa. Când arpacașul este înflorit și moale, se stinge focul. Se lasă la rece până dimineața. Dimineața, la răsăritul soarelui, se adună coaja care se formează deasupra și se frământă cu zahăr, după gust. Zahărul înmoaie coliva, de aceea trebuie pus cu măsură. Se adaugă nucă măcinată, coajă de lămâie, puțină esență de migdale. Se pune pe un platou și se modelează. Se netezește cu un cuțit și se pune deasupra pesmet de pâine sau de biscuiți. Rolul lui este de a împiedica zahărul pe care îl pui deasupra să se umezească. Peste pesmet se pune un strat de zahăr pudră și se face o cruce cu bomboane sau miez de nucă. Cine are tipar, pune tiparul peste zahărul pudră și presară cacao cu strecurătoarea. Tiparul trebuie ridicat cu mare grijă, să nu se strice modelul. Când se pleacă la biserică, în coș pui pomelnicul, o sticlă de vin roșu și o prescure. Întotdeauna pe colivă se aprinde la biserică o lumânare, pentru sufletul morților.”
Sărbătoarea Rusaliilor cade, în fiecare an, la 50 de zile după Paște, de aceea se numește și Cincizecimea, și la 10 zile după Înălțare, de obicei, în luna iunie.
„Sub numele de Rusalii se desfășoară în simultan: două sărbători creștine (Pogorârea Duhului Sfânt și Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor (supraviețuiri palide ale unui cult vechi) și un episod important din cultul morților (Moșii de Rusalii). În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă și numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia…
În sat, casa fiecărui creștin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac și din sedimentele vegetale ale sărbătorilor. Găsești la icoană salcie de la Florii, flori de Sânziene, busuioc… Rusaliile sporesc «ierbarul» cu frunze de nuc. Le aduc oamenii de la biserică. Sunt locuri unde femeile spală de Rusalii picioarele trecătorilor. Se așază la răspântii cu săpun, ștergare și vase mari cu apă în care pun frunze de nuc. Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina grindina.
Sărbătoarea este marcată „printr-o serie de obiceiuri, practici și ceremonialuri, care vin însă din vremuri imemoriale, și care nu au neapărat legătură cu creștinismul. Avem, astfel, ca manifestări tradiționale, dansul Călușului, împodobirea caselor, a porților și a curților, a grajdurilor etc., cu ramuri verzi, de tei, de plop, stejar. Se mai consemnează împodobirea caselor cu cununi din spice de grâu și flori de câmp. Acestea erau, de asemenea, purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor.” „De Rusalii este ultimul moment când femeile mai pot să facă pască, așa cum de Înălțare este ultima oară când mai pot vopsi ouă roșii. Bineînțeles, nimeni nu lucrează. Sărbătoarea surprinde satul într-un moment când ar fi multe de făcut. Oamenii ar lucra, dar nu pot, primejdia este prea mare. Cele care i-ar pedepsi dacă ar încălca legea ar fi Zânele. Acestea poartă o bogată sinonimie în funcție de zone: Frumoasele, Ielele, Măiestrele, Ursoaicele etc. „Sunt spirite rebele ale morților care, după ce au părăsit mormintele la Joimari și au petrecut Paștele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcașurile lor subpământene. Spre deosebire de strigoii care apar și provoacă necazuri oamenilor în anotimpul friguros al anului, Ielele populează peisajul mitic românesc numai în timpul verii… Dacă se întâmplă să fie văzute sau auzite de cineva, persoana respectivă nu trebuie să se miște sau să le vorbească. Ielele pedepsesc de obicei oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, dorm noaptea pe sub pomi sau sub cerul liber, ies noaptea la fântână… Diferite forme de reumatism și maladii neuropsihice poartă numele luat din Iele, lovit de Iele, ologit de Dânsele. De aceste boli se scăpa prin descântece de Iele, cetanie la mănăstire, intrarea suferindului în hora Călușului sau sărirea lui de către călușari. Acolo unde se numesc Ursoaice, acestea urseau copiii la naștere și preziceau moartea oamenilor. La marile lor praznice calendaristice (Sfredelul Rusaliilor, Rusalii, Sânziene, prima zi din Postul lui Sânpetru) oamenii se apărau de Iele purtând usturoi sau pelin la brâu.
Bibliografie: Irina Nicolau – „Ghidul sărbătorilor”, Ed. Humanitas, 1998; Ion Ghinoiu – „Comoara satelor”, Ed. Academiei Române, 2005; Ion Ghinoiu – „Zile și mituri”, Ed. Fundației Pro, 1999; Gheorghe Secheșan – ”Pomul sacru al tradiției românești”, Ed. Universității de Vest, 2021).
Documentare realizată de Angelica Buzoianu, bibliograf