Moșii de Florii/Sâmbăta lui Lazăr

Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:

Moșii de Florii/Sâmbăta lui Lazăr

„Se zice că, în vremea de demult, o femeie avea un băiat și băiatul acela se numea Lazăr, și era slab și dorea să mănânce plăcinte.

Însă mama lui n-avu când să îi facă și să-i dea plăcinte de mâncat și Lazăr muri de dorul plăcintelor. Și ziua în care a murit el era o zi de sâmbătă.

Mama lui, văzând aceasta, se întristă și începu a plânge și a zice: «Să nu fie iertată de Dumnezeu femeia aceea care nu va face în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte!»

Și de atunci fac femeile totdeauna în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte.

Însă plăcintele ce le fac ele, nu le fac numai pentru sine și pentru familianții lor, ci cele mai multe dintre dânsele le fac pentru cei sărmani, cari nu sunt în stare a-și face singuri plăcinte, și acelora le trimit apoi ca moși de sufletul morților, care așteaptă ziua aceasta la poarta raiului.

Și Moșii aceștia se numesc Moșii de Florii, una pentru că ei cad nemijlocit înainte de Florii și al doilea pentru că ei se trimit celor sărmani și cu deosebire unde sunt copii mici, nu numai în Sâmbăta lui Lazăr, ci și în ziua de Florii.

În multe comune din Bucovina însă nu se trimit în aceste zile numai plăcinte ca moși, ci și alte obiecte. Așa, bunăoară, în satele Buninți și Frătăuțul Nou este datină de a se trimite pe la case câte o ulcică plină cu miere, deasupra gurei cu un colac sau franzolă, iar la toartă cu o lumină lipită.

Româncele cele mai cu stare din unele părți ale Transilvaniei, precum bunăoară cele din comuna Reteag, fac în acestă zi niște pâinișoare de grâu împletite în forma spiralelor de la orologiu. Pâinișoarele acestea, cari au mărimea cam de două ouă de prescură lipite laolaltă sau ca două jemble câte de doi bani, se numesc florii – florie. Floriile acestea le dau apoi băieților săraci din vecini de sufletul morților.”

Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994, pg. 83

Plăcintă de dovleac

Se face plăcintă de post, nu de dulce. Făceam plăcintă de mere, de dovleac, că mai aveam câte un plăcintar rămas prin beci. La foi, puneam din ochi cantitățile. O ceașcă de apă călduță, puțin untdelemn, drojdie cât o nucă, puțină sare și făină cât cuprindea. O frământam bine și o lăsam la dospit. În timpul ăsta, dădeam dovleacul pe răzătoare, îl amestecam cu zahăr și cu miroase. Întindeam foaie subțire, mare cât masa, puneam dovleacul și deasupra presăram nucă tocată, nu mărunt, ca să se simtă. Răsuceam foile suluri și le puneam în tava unsă cu ulei. Deasupra, stropeam tot cu ulei și o băgam la cuptor să se coacă.”

(Androne Cornelia, 72 ani, pensionară, loc. Grivița, jud. Ialomița)

Rețetă culeasă de Petre-Filip Magdalena, muzeograf M.N.A.

 

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved