Începem cu un comunicat de presă:
“CFR Infrastructură a scos la licitație în SICAP un contract de 30 de milioane lei pentru servicii de elaborare a studiului de fezabilitate aferent proiectului de electrificare al liniei de cale ferată Ciulnița – Slobozia – Țăndărei.
Aceasta este o linie simplă de cale ferată, ce în prezent este folosită doar pentru transportul de marfă și este formată din:
-
Ciulnița – Slobozia Veche (aflată pe linia 802), linie simplă în lungime de 17 km, neelectrificată care include: 1. Stația cf Ciulnița 2. Hm Slobozia Sud 3. Stația cf Slobozia Veche;
-
distanța Slobozia Veche – Țăndărei (aflată pe linia 701) – linie simplă în lungime de 29 km, neelectrificată care include: 1. Stația cf Slobozia Veche 2. Stația cf Slobozia Nouă 3. Hm Bucu 4. Stația cf Țăndărei.
Conform cerințelor din caietul de sarcini, linia de contact va fi proiectată pentru o clasă superioară de viteză faţă de viteza căii de rulare şi pentru circulaţia pantografelor de 1600 mm. Înălțimea nominală a firului de contact va fi de 5500 mm, iar gabaritul nominal va fi de 3.0 m. Zig-zagul firului de contact va fi de maxim ± 200 mm în aliniament și de maxim 300 mm în curbă, spre exteriorul curbei.
Durata întregului contract este de 30 de luni. Vor urma alte 13 luni necesare pentru exproprieri și apoi contractarea execuției lucrărilor.
Finanțarea este asigurată din Programul Operațional Transport și de la bugetul de stat.
România are circa 10.600 de kilometri de linie ferată, din care 4.000 de kilometri sunt electrificați.”
Un comentariu scurt: Nu bagatelizăm comunicatul, chiar ne bucurăm dacă în proiect ar fi prinsă și distanța dintre Slobozia și Urziceni. Cei mai în vârstă, ne aducem aminte de marfarele și găzarele cu 40 de vagoane încărcate cu grâu sau porumb (preferatele sovieticilor sau, mai târziu, ale africanilor, cu care prin goana după valută Ceaușescu vroia să elimine definitiv datoriile României), altele cu tomate sau ardeioase (preferatele nemților din RFG) trase de locomotive (chiar și câte cinci curse pe zi) către portul Constanța, sau de personalele care legau Slobozia de București sau Ploiești cu câte patru-cinci curse pe zi. A venit Revoluția, după doar câțiva ani toate acestea au dispărut (să trăiești bine, Băescule!), am rămas cu două curse autotren pe zi dus-întors între Slobozia și Urziceni, iar marfare, din an în paște, găzare nici măcar atât. Sperăm că acest proiect este bazat pe considerente economice viabile, nu doar să mai bifăm o măreață realizare a ministerului de resort, iar în final să vedem că ieșim iar pe pierdere, cum am ieșit cu reabilitarea gării Slobozia Veche, pe acolo pe unde mai trece un personal dimineața și altul seara către Urziceni, iar către Țăndărei… ioc!
Nicolae TACHE