Pași în istorie
* 9 august 1601 – 9 august 2025, 424 de ani de la asasinarea întâiului unificator al celor trei Țări Române
Mihai Viteazul (1558–1601) rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei românești: exponent al vitejiei, maestru al tacticii militare și simbol al aspirației de unitate a neamului. Prin voință, curaj și diplomație, a reușit, pentru o scurtă, dar unică clipă, în anul 1600, ca toate trei țările locuite de români — Țara Românească, Moldova și Transilvania — să se afle sub aceeași stăpânire, realizând astfel o prefigurare timpurie a ideii de unitate națională. Mihai Viteazul s-a născut în 1558 la Orașul de Floci, un important centru comercial medieval situat la vărsarea Ialomiței în Dunăre, pe un vechi curs al râului, acum secat. Această așezare a avut în Evul Mediu un rol strategic considerabil.
Cercetările arheologice și relatările documentare păstrează amintirea unui adevărat centru urban care a influențat multe din condițiile sociale și economice ale epocii. Cronicarul maghiar István Szamosközy (1565- 1612) scrie, la începutul secolului al XVII-lea că voievodul muntean își are originea aici, la Dunărea de Jos, fiind fiul Tudorei, pe care izvoarele istorice (cronica lui Radu Popescu) o arată ca făcând parte, cel mai probabil, dintr-o familie de boieri mici sau mijlocii din Țara Românească.
Mihai Viteazul urcă pe tronul Țării Românești în anul 1593 și se remarcă rapid prin capacitatea de a organiza rezistența împotriva amenințării otomane. Încă de la începutul domniei, voievodul intră în Liga Sfântă anti-otomană, alături de Imperiul Habsburgic, Statul Papal, Transilvania și Moldova. Strategia sa nu era doar una militară, ci și diplomatică, având ca țintă să asigure sprijin extern pentru obiectivul său principal: păstrarea și întărirea independenței Țării Românești. Bătălii ca aceea de la Călugăreni (23 august 1595) i-au adus faimă și respect în întreaga lume creștină. Acesta a fost de altfel momentul de glorie al începutului domniei sale. Înfruntând o armată otomană superioară numeric, Mihai a folosit terenul mlăștinos și îngust al văii Neajlovului pentru a obține o victorie tactică strălucită. Chiar dacă a fost nevoit să se retragă strategic, a demonstrat că Țara Românească putea rezista în fața celei mai mari puteri militare a vremii. Cronici și istorici străini au consemnat curajul său, iar imaginea voievodului conducând personal cavaleria a devenit un simbol de neșters pentru istoria națională.
Unirea din 1600 – context, desfășurare și importanță
Contextul istoric de la sfârșitul secolului al XVI-lea găsește trei țări românești – Muntenia, Moldova și Transilvania, ca state separate, fiecare sub influența diferitelor puteri:
-
Muntenia – vasală a Imperiului Otoman, dar cu autonomie internă limitată;
-
Moldova – și ea vasală Porții, prinsă între influența poloneză și presiunea turcească;
-
Transilvania – principat autonom sub suzeranitate otomană, dar cu o puternică nobilime maghiară și implicare politică a Imperiului Habsburgic.
Pe fondul permanentelor conflicte cu Imperiul Otoman de la sfârșitul secolului al XVI-lea, relațiile dintre cele trei țări române și marile puteri erau într-o continuă schimbare. Mihai Viteazul a folosit abil această instabilitate. În toamna anului 1599, după tensiuni cu principele Andrei Báthory, Mihai pornește campania spre Transilvania, având sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, nemulțumit la rândul său de relațiile prea apropiate dintre principatul de la nord de Carpați și Poarta Otomană. Ca urmare, voievodul muntean înfrânge armata ardeleană la Șelimbăr, lângă Sibiu, pe 18 octombrie 1599 și preia conducerea Transilvaniei. Depune jurământ de credință față de curtea imperială, dar îți păstrează libertatea de acțiune. În primăvara anului 1600, Mihai, profitând de slăbiciunile domnului Ieremia Movilă (susținut de Polonia), înaintează rapid în Moldova, fără să întâmpine rezistență. În mai 1600 intră în Iași și este recunoscut ca domn al Moldovei.
Astfel, Mihai Viteazul devine pentru prima dată în istorie conducător al tuturor teritoriilor locuite majoritar de români, o unire politică, desigur, dar cu o deosebită însemnătate pentru posteritate.Totuși, unirea nu a fost doar una cu caracter militar, ci a avut și o parte administrativă. Voievodul a încercat să uniformizeze impozitele și să întărească autoritatea centrală, a instalat pârcălabi și dregători loiali în fiecare provincie, dar a și promovat români în funcții de conducere în Transilvania, lucru care a stârnit opoziția nobilimii maghiare. Cât despre reacția marilor puteri, aceasta a fost una rapidă: Polonia a privit-o ca pe o amenințare directă și a intervenit militar, Imperiul Habsburgic și-a transformat sprijinul inițial în suspiciune, din teamă că Mihai va deveni prea puternic, iar Imperiul Otoman a văzut această acțiune ca pe o rebeliune directă.
În plus față de elementele externe amintite anterior, existau însă și cauze interne care au dus la vremelnicia acestei prime încercări de unitate statală, cauzate, în principal, de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii din zona Brașov-Sibiu au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, etc.). Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul imperial Gheorghe Basta, care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18 septembrie 1600). Consecința directă a acestei înfrângeri este pierderea Ardealului. La puțin timp după aceasta, Moldova va reintra în posesia familiei boierești a Movileștilor, aserviți intereselor polone. Aceștia au pătruns în Moldova, conduși de cancelarul și marele hatman Jan Zamoyski, Mihai fiind învins și de această dată, în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600). Polonezii îl reinstalează apoi pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă. Deși încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, Mihai Viteazul este nevoit să ia calea pribegiei, fiind părăsit de toți aliații. Pe tronul de la Târgoviște urcă Simion Movilă, fratele domnitorului din Moldova.
Așadar, Unirea de la 1600, creația politică a lui Mihai Viteazul, s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii, convergente sau nu, ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Asasinarea din 9 august 1601
În acest context, Mihai Viteazul alege să caute ajutor la curtea imperială de la Viena și este primit în audiență de împăratul Rudolf al II-lea, la 14 martie 1601. Între timp, acesta din urmă devenise, din nou, nemulțumit de activitatea princepelui Sigismund Bathory al Transilvaniei, și acceptă să îl sprijine pe fostul voievod muntean. Împreună cu același general Gheorghe Basta, dar de data aceasta aliat, Mihai pornește o campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Gurăslău de la 3 august 1601, voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania. Recuperează și Țara Românească, după ce îl îndepărtează de pe tron pe Simion Movilă. În aceste condiții, devine din nou conducător al Munteniei și Ardealului, perspectivă care nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea, cel care îl sprijinise de altfel initial. Astfel, se pune la la cale asasinarea domnitorului român. Pe 9 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Jacques de Beauri, cu complicitatea lui Gheorghe Basta. Trupul neînsuflețit a fost aruncat apoi pe Câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit conducătorul lor. Capul lui Mihai Viteazul este luat de un dregător muntean, paharnicul Turturea, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu din București.
Concluzii
În ceea ce privește personalitatea lui Mihai Viteazul, vedem caracteristicile unei epoci în care vitejia personală, talentul militar și abilitatea diplomatică puteau schimba cursul istoriei. Tragic, însă, tocmai aceste însușiri au făcut din el o amenințare pentru puternice interese externe, dar sângele vărsat pe câmpurile Transilvaniei a dăruit României un erou al memoriei naționale! Din acest punct de vedere, managerul Muzeului Județean Ialomița, dr. Florin Vlad, arată că: „Mihai Viteazul, voievodul născut aici, în spațiul ialomițean, la Orașul de Floci, a devenit, peste secole, simbolul sacrificiului pentru unitate și libertate. Faptul că a înfăptuit unirile temporare ale celor trei principate a fost transformat în secolele al XIX-lea și al XX-lea într-un mit fondator al conștiinței naționale, imagine exploatată și cultivată de gândirea românească pentru a crea o punte între epoca medievală și idealul modern al statului național român. În spațiul mental colectiv, Mihai nu este doar un voievod, ci un nume care inspiră mândrie și aspiră la recunoașterea continuității istorice a poporului român”.
Gigi Constantin