Tudora (Teodora) – un necesar recurs la istorie
Aici, la Mănăstirea Cozia, după data de 9/19 august 1601, a ”ajuns-o” vestea „cruntă şi cutremurătoare”, despre ”săvârșirea zilelor drag fiului mieu Mihai voevod”!
În ziua de 8 noiembrie 1602, Teofana le-a primit la Mănăstirea Cozia pe nora sa, Doamna Stanca şi nepoata Florica, îndurerate, pentru că ”mare plângere şi suspin a fost între ei, de jalea fiului său Mihai şi pentru patima lor, ce au pățit prin ţări străine Doamna Stanca şi fiiu său Io Nicola vodă şi fie-sa doamna Floriica”!
Cu acest prilej, Teofana dictează călugăraşului Gavriil Lotreanul testamentul său, după spusa şi învăţătura ei, pornit dintr-o creştinească durere, cântec de baladă spus pentru frumusețea și dăinuirea limbii române vechi. Îl reproducem aici:
“În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugărița Theofana, mama răposatului Mihail Voevoda din Țeara Românească, viețuit-am vieața acestii lumi, deșartă, cum zice și prea mândrul Solomon, deșarta deșartelor și de toată deșartă și înșelătoare și furătoare de suflete. Și am petrecut lumește destul, în tot chipul, în vieața mea, până ajunsu și la neputința bătrâneațelor meale și la slabiciunea mea, în svânta mănăstire, în Cozia, la lăcuința Sfintei Troițe și la răpausul răposatului Mircea Voevod. Și trăiiu de ajunsu, de luaiui și sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor meale. Acuș mă ajunse și vestea de sfârșirea zilelor drag fiiului mieu, Mihail Voevod și de sărăcia doamnă-sa și a coconilor domniei lui, prin țări străine. Fuiu de plângere și de suspine, ziua și noaptea. După aceea, cu vrearea și cu ajutoriul Domnului din ceriu și cu rugăciunea cinstiților părinți, în zi și în noapte, și cu plângerea mea și suspinele sărăciei lor din țările străine, doară Svenția Lui din naltul ceriului au auzit și S-au milostivit, de i-au scos pre ei din țările străine în țara de moștenire. Și mai vârtos, au cugetat la sfânta mănăstire în Cozia, pentru bătrâna și jalnica lor maică.
Și dacă se adunară unii cu alții, mare plângere și suspin fu între ei, de jalea fiu-său Mihail Vodă și pentru sărăcia lor, ce au pățit, prin țările străine, doamna Stanca și fiu-sau Nicolae Vodă și fie-sa Domnița Florica. Fu după aceea, întrebare între ele: cine, cum au petrecut? Grăi Doamna Stanca: “Cum am pățit noi, maică, să nu pață nimeni din ruda noastră. Dară Molitva ta, maică, cum ai petrecut?” Maica zise: “Cu mult foc, de moartea fiu-meu și de jalea Domniilor voastre; iar de către svânta mănăstire am har dragului Domn din ceriu și mulțumesc părinților din svânta mănăstire, pentru pace, răpaus și căutare de molitvele lor la nevoia mea”.
Ziseră Domnia Lor: „Mulțumim și noi molitvelor Lor, pentru molitva Ta, căci ai avut căutare de ei”.
Zise maica Theofana: “Pentru aceea, featele meale, am făgăduit svintei mănăstiri două sate din Romanați, Frăsinetul și Studenița, pentru sufletul răposatului Mihail Vodă și pentru sănătatea fiu-său Nicolae Vodă și pentru pomeana noastră și a tot neamului nostru, să fim pomeniți la toate sfintele pomelnice și la dumnezeiasca liturghie în vecie”. Domnia lor ziseră: “Noi bucuroase, cum ți le-au dat răposatul Mihail Vodă, volnică ești. Fie date și de noi și de Nicolae Vodă și de tot neamul nostru în vecie, pentru pomeană, ca să aibi molitva Ta și de aici înainte milă și căutare, până la moarte, de molitvele Lor”.
Eu, calugărița Theofana, am dat două sate ce sunt mai sus scrise, sfintei mănăstiri, cu toate hotarele, pentru pomeana mea de vecie. Iar cine se va ispiti, den ruda mea, sau alți străini, să strice pomeana mea, de la sfânta mănăstire, ce am dat eu de bună voie, aceia să fie blăstămați de 318 părinți, ce au fost în Nicheia. Și iar zic: cine se va afla din părinți cine sunt acum, ori se vor premeni până la moartea mea, ori din părinți egumeni, ori din alți frați vor începe a nu mă căuta și a nu mă milui și a nu mă socoti la nevoia mea și când va fi frică între noi de bogate răutăți și mă vor părăsi înainte de răposarea mea să părăsească Dumnezeu pre ei și să fie în blăstăm cum e zis mai sus.
(…) Am scris această carte, în sfânta mănăstire, în Cozia, eu călugărașul Gavriil, logofăt de la schit, în zilele lui Șerban Vodă, 7111 (1602), luna Noiemvrie 8 zile”.
Privit cu ochii de acum, testamentul monahiei Teofana seamănă izbitor cu transcrierea unei… stenograme sau a unei înregistrări de pe bandă magnetică! Așa de bine sunt surprinse nu numai cuvintele, ci, mai ales, stările sufletești ale ”personajelor” transformate în introspecții emoționante, cumpătate, profunde! Stări răscolite de evenimente dramatice, de experiențe dure, complicate (ostatice și încarcerate la Gilău și Cetatea Făgărașului!), care îți pot ruina sufletul!
Autentificarea unei dorințe testamentare – ”am făgăduit svintei mănăstiri două sate din Romanați, Frăsinetul și Studenița” – a reprezentat nu doar rezolvarea problemei legată de transmiterea unei părți de avere, ci, explicit, un pretext pentru întâlnirea celor trei Doamne supraviețuitoare martiriului Viteazului Mihai! De fapt, ele au dorit să se adune (”se adunară unii cu alții”), să-și descarce sufletul, cu ”mare plângere și suspin” mărturisind ”cum au petrecut?”, ”ce au pățit, prin țările străine”! Să-și redescopere și redobândească resursele interioare de înțelepciune care să le ajute să treacă peste momentele tulburătoare și dureroase din viața lor și să trăiască în ”pace, răpaus”!
Testamentul (”cartea”) monahiei Teofana îndeplinește condițiile unui testament cu caracter autentic, pentru că a fost scris de ”călugărașul Gavriil, logofăt de la schit”, deci o persoană oficială dintr-o structură de conducere a mănăstirii.
Nu are particularitățile juridice ale testamentului privilegiat, dar ne acordă nouă privilegiul unui document de referință atât pentru istoriografia națională, cât și pentru literatura română!
Cuvintele lui au o prospețime inimaginabilă și după mai mult de 420 de ani, care le conferă o expresivitate creativă uimitoare: ”viețuit-am vieața acestii lumi, deșartă”, ” deșartă și înșelătoare și furătoare de suflete”, ” neputința bătrâneațelor meale”,” plângerea păcatelor meale”, ” sfârșirea zilelor drag fiiului mieu, Mihail Voevod”(nu spune moartea, ci o privește ca pe ”un dat al sorții”!), ”Fuiu de plângere și de suspine, ziua și noaptea.”,” am har dragului Domn din ceriu”, ”cine se va afla din părinți cine sunt acum”,” bogate răutăți” și altele.
Ele nu mai sunt cuvinte, sunt diamante șlefuite pentru teazaurul limbii române!
Spre sfârșitul anului 1603, Doamna Stanca a contractat o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, ciuma, care a dus la trecerea ei la cele veșnice.
La începutul anului 1604, maica Teofana i-a trimis nepotului său Nicolae Pătraşcu, la Praga, mai multe daruri care să-l scoată din starea de sărăcie în care se zbătea, dar acestea au fost prădate pe drum, fiind foarte greu recuperate, numai după intervenția personală a lui Rudolf al II-lea.
Maica Teofana s-a stins din viață în anul 1605, fiind înmormântată în pronaosul bisericii mare al Mănăstirii Cozia, alături de Mircea cel Bătrân. Este și acesta semnul de recunoștință și de prețuire deosebită pentru DOAMNA din pântecele căreia s-a zămislit Mihai Viteazul, personalitate providențială pentru istoria neamului românesc!
În anul 1606, nepoata Florica, dar şi în numele lui Nicolae-Pătraşcu, aflat în pribegie în Imperiul Habsburgic, pune piatra de mormânt, pe care stă scris:,,Răposat-a roaba lui Dumnezeu călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihai voevod. Şi fie-sa doamna Florica şi fiu-său Nicolae Vodă a nevoit şi a scris. În zilele lui Io Radu voevod, în anul 7104 (1606)”.
La 23 decembrie 1616, divanul lui Alexandru Iliaş, domnitorul Țării Românești între septembrie 1616 – mai 1618, a judecat „pricina” dintre Marula, fiica vitregă a lui Mihai Viteazul și Florica, fiica legitimă, pentru satele dăruite de domnitor mamei sale, Teodora, care să fie stăpanite „pană la moartea ei, iar după moartea ei să fie toate aceste sate mai sus spuse la mâna ei, Florica” Marula a prezentat „o carte”, unde apărea numele ei în loc de Florica! Divanul a considerat ca „făcută această carte cu amăgire şi cu pecete rea” şi a dat caştig de cauză, normal, fiicei legitime a lui Mihai Viteazul, Florica.
Rămasă încă o enigmă a istoriografia românească – hangiţă, rachieriță, negustoreasă, călugăriţă sau doamnă din elita medievală românească! – personalitatea Teodorei/ Tudorei/Teofanei, femeia care l-a născut pe Mihai Viteazul, a devenit, din anul 2011, brand-ul unui festival de tradiție culinară ialomițeană, desfăşurat la Giurgeni, lângă ruinele Oraşului de Floci, sub genericul „La Casa Tudorii“- care are ca obiectiv și redefinirea locului şi rolului Tudorei, în istoria României! Festivalul trebuie să impună stăruitor în conştiinţa publicului larg imaginea DOAMNEI TEODORA/TUDORA cu reale valenţe de personaj istoric. Prin Tudora reiterăm interesul ca lumea să ştie din ce în ce mai mult că Mihai Viteazul s-a născut la Oraşul de Floci!
Un necesar recurs la istorie, pe care să-l facem împreună!
Ilie Cioacă – Volumul „La Casa Tudorii”.
Editura METAMORFOSI, Slobozia 2023
Editat cu sprijinul Muzeului Județean Ialomița