Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Meșteșuguri rurale de prelucrare a lemnului – partea I
Din cele mai îndepărtate timpuri, lemnul a avut o importanță primordială în civilizația omului. Lemnul a fost folosit ca armă, ca material de construcție pentru locuințe, ca întreținător al focului, ca unealtă, ca resursă de hrană (prin fructe).
Din lemn, omul și-a confecționat unelte primitive la început, care, în timp, au devenit mai sofisticate. Pădurea a fost sute de ani o sursă inepuizabilă pentru tot felul de meșteșuguri. În spațiul geografic românesc, cu un univers diversificat și armonios orânduit, lemnul ocupă o mare suprafață, punând stăpânire pe munți, coborând mai apoi în dealuri și câmpii, fiind prezent în toate cele trei forme principale de relief.
Prin tăierea lemnelor masive, în scânduri sau alte produse, acestea au ușurat munca oamenilor și le-au pus la dispoziție materialul de construcție care era atât de necesar, mai ales că majoritatea construcțiilor erau de lemn. Tot din lemn se confecționau o multitudine de obiecte de uz casnic și gospodăresc.
Meșterul specializat apare când lucrează pentru nevoile proprii, dar și pentru interesul comunității. Diversificarea și specializarea pe o anumită ramură de prelucrare a lemnului se conturează mai ales în secolul al XIX-lea, când se întâlneau meșteri specializați, dulgheri, tâmplari, șindrilari, rotari, lădari, scărari, jugari, meșteri de unelte agricole, împletitori de nuiele și papură.
Dulgheritul, bărdășitul sau cioplitul este un meșteșug vechi, al unor construcții diverse și al confecționării de unelte țărănești. Meșteșugul era practicat la început în familie, pentru satisfacerea nevoilor proprii, iar atelierul propriu-zis era montat într-un șopron sau în aer liber. Uneltele principale erau toporul, securea, barda, firezul, jicăul sau mezdreaua. Din lemn de foioase, în special din fag, artiștii confecționau și mobilier.
Lădăritul este o altă ramură a tâmplăriei, iar meșterul lădar confecționa lăzi de zestre, lădoaie pentru făină, hambare, copârșeie etc. Fagul, un lemn de esență cu duritate mijlocie, era folosit pentru confecționarea lăzilor, el putându-se ornamenta destul de facil. Lemnul se tăia fără a se ține cont de anotimp, iar lădarii își alegeau lemnul iarna, când natura era în repaus vegetal, iar seva lemnului era puțină. Copacul trebuia să aibă în jur de 100 de ani, să fie gros și cu coajă netedă, care să nu prezinte noduri.
Debitarea lemnului se făcea în scândură la dimensiunile cerute de client, această operațiune având loc în pădure. Când scândurile erau gata cioplite, se așezau la uscat, la soare, în jur de patru-cinci zile, alți meșteri așezând scândurile la afumat, pe ,,pârlitoare”, știut fiind faptul că, prin afumare, se grăbea uscarea esenței lemnului, dar, în acelasi timp, se și trata împotriva carilor sau a altor microorganisme care afectau calitatea lemnului.
Șindrilitul este un meșteșug care s-a dezvoltat și a luat amploare când cererea de șindrilă, draniță sau șiță a crescut, cu deosebire, în arhitectura orășenească, fiind folosite la acoperișul caselor sau al bisericilor de lemn. Șindrilele se confecționau din lemn de brad, care era despicat cu securea și fasonat cu cuțitoaia sau mezdreaua. Pe latura groasă, erau scobite cu horjul, în așa fel încât să se îmbine una cu cealaltă.
Tâmplăritul apare ca meșteșug specializat odată cu dezvoltarea propriu-zisă a arhitecturii. Ușile, ferestrele și mobilierul nu mai sunt confecționate prin tehnica dulgheritului mai sus menționată, ci prin tehnica tâmplăritului.
Butnăritul sau dogăritul era o altă specializare a meșterilor din satele de munte și presupunea confecționarea vaselor de mare capacitate, cum ar fi butoaie, căzi, buți, pive, troci, donițe și ciubăre. Lemnul folosit la doagele necesare era cel de dud și cel de stejar.
Pentru a cunoaște îndeaproape instrumentele arhaice folosite în realizarea tehnicii tâmplăriei, vă invit să vizitați expoziția permanentă ,,La pas prin lumea satului” din cadrul Muzeului Național al Agriculturii și, cu precădere, alveola dedicată meșteșugurilor legate de tâmplărie și dogărie.
Muzeograf Marian Ion
Foto: Ștefan Olteanu