„Din prima seară când ne-am cunoscut, nu ne-am mai dezlegat inimile…”
(Gaby Michăilescu)
Recomand o carte absolut fermecătoare şi tulburătoare: „Maria cea fără de moarte” (dedicată marii artiste şi om de o rară generozitate Maria Tănase), autor Gaby Michăilescu (impresarul său), acesta, la rândul lui, om de o aleasă nobleţe sufletească şi având o erudiţie rară. Cartea a apărut la renumita şi serioasa editură EIKON, în anul 2013.
Și iată o (tristă) relatare legată de localitatea ialomițeană Fetești:
„În primul turneu la Feteşti Sat. O coşmelie de sală. Sunt, după ce am prezentat-o la scenă, în fundul sălii, la o masă, unde fac socotelile cu cel care a vândut biletele, un tânăr cam neexperimentat. Câteva becuri pâlpâie cu aţe de păianjeni… De unde mă aflu, văd bine, ca restul publicului, cum decurge spectacolul. Pe scenă, Maria, apucată de stihii, cântă jalnic, să plângă inimile, „Geaba mă mai duc acasă”… Prin uşa de lângă mine, dată de perete de îmbulzeală, fulgeră dinspre Borcea. Se porneşte şi ploaia. Tocmai când bag banii reţetei în servietă, cântăreaţa face semn lui Mironel Şoarece să înceteze acompaniamentul, întrerupe tânguirea. Se adresează spectatorilor:
– Care-i directorul Căminului Cultural?
– Aici! se ridică unul spătos dintr-o bancă din faţă.
– Ce fel de aşezământ de cultură e acesta în care plouă? … Văd deasupra tavanul spart, îmi picură în cap.
– Cămin amărât, cocoană Mario!
– Tocmai. Urneşte-te în fundul sălii! (arătându-mă). E acolo impresarul meu. Să-ţi predea toate încasările, să întremezi coşmelia…
Mă fac că nu aud. Lumea aplaudă. Şi-n vreme ce vocea gravă trece înciudată la „Of!… zac!”, directorul e lângă mine, îmi şopteşte:
– Ai auzit…
– N-am auzit nimic.
– Încasările…
– Fii serios, domnule!
Faţă de împotrivirea-mi categorică, respinsul se retrage să-şi reocupe locul. Cântecul
sfârşit, sfârşesc şi aplauzele, cântăreaţa îl reperează.
– S-a făcut?
– Nu s-a făcut nimic, coană Mario!
Pornită ca din puşcă, făcându-şi loc prin lume, cu directorul pe care-l trage după ea, ajunge
la mine. Îmi smulge servieta de la subsuoară şi, răsturnându-i pe masă conţinutul, mi-o redă
goală-goluţă, adresându-se aghiotantului:
– Umflă-i!
Şandramaua se lasă mai pe-o rână de aplauze… Din alte două mişcări e pe scenă. Şi eu, pe cântecul ei, Târâişul şarpelui, dispar, învârtindu-mă printre trăsnete, la camera din sat care ne găzduieşte.
Când am revenit cu ea anul următor la Feteşti Sat, în Căminul Cultural ploua cu spume…”
Florentina Loredana Dalian