Călărași -Iulie 1952. Aveam 8 ani și eram în vacanță. Ca în fiecare vară, mergeam la colegul meu Gică Iordache care locuia la marginea orașului, lângă calea ferată. Ne urcam în căruța trasă de doi cai, împreună cu părinții lui, fratele mai mare și doi vecini. Se da bice cailor și plecam prin praful ce trecea de copite pe drumul ce ducea la marginea Măgurenilor (așa le spunea oamenilor care locuiau aici și care veniseră din Măgura Buzăului). Părinții lui Gică aveau în această zonă trei pogoane de pământ, anul 1952 fiind ultimul când mai erau proprietarii lui. Semnaseră forțat intrarea în GAC (Gospodăria Agricolă Colectivă ”Drum Nou”, care mai târziu s-a numit CAP). I s-au luat pământul, doi cai, căruța, un plug și o vacă. A început strânsul grâului, secerat cu secera, strâns în snopi și transportat la batoză. Noi stam la margine, la lizieră, adunam măceșe și aruncam iarbă la cai.
Soarele ardea cu putere. Soare de iulie, catapeteasmă înaltă a cerului sub flăcările sale de cea mai bună sursă s-au petrecut, aici în câmp, nașteri, iar noii veniți pe lume s-au adăpostit sub căpițele de grâu înjghebate în grabă. Țipetele lor au fost cele mai frumoase cântece auzite vreodată, aducând slavă vieții primordiale, desprinse din sfânta matrice a mamelor îngemănate cu munca. Aici, la umbră, sub căruță a văzut lumina de iulie și fratele mai mare al lui Gică. Parcă o albină mi se așează pe piept. Rememorez gesturile ca s-o alung. Parcă sunt la marginea Măgurenilor după 71 de ani. Bărbații trag brazde largi, culcând spicele cu negara în același amestec de tulpini, de sucuri, de arome de vară și amețeli. Capul mamei lui Gică, coana Zina, nu se vede sub pălăria mare de paie, numai brațele ei zgâriate împreunându-se, adună mănunchiuri de snopi.
Cărăm apa cu ulciore de lut ținute în paie la căruță, la umbră. Trecem printr-o fâșie la umbra sălciilor, unde a înflorit trifoiul gras. Aici roua mai strălucește pe frunzele ascunse. Ascult cum fâșie coasa, cum grâul se apleacă. O pauză: gresia trece peste buza fierului și ecoul se repercutează până la al treilea hotar. Toți acești oameni sunt lac de sudoare… Picioarele rănite uită de durere. Adu, Doamne, mai aproape acel nor înfiripat la marginea orizontulu! Țăranul n-are niciodată timp pentru relaxare, nici măcar pentru treburi mărunte. Dacă în această perioadă vine la oraș cu rata sau cu trenul care pufăie, o face de nevoie , forțat de probleme vitale. În orice caz, nu merge la păcănele, fitnes sau SPA. Ajuns într-o zi la mine, unchiul soției, în vârstă de 80 de ani, sta și privea stupefiat la îngrămădeala de speculanți. Foirea, șoapta, insistența, adunătura, unii în alții să-ți bage bananele pe gât sau kiwi. Trecând printre tarabe pline cu legume și fructe aduse din Turcia, Grecia Peru, Ecuador, Nea Dumitru mormăia: Sunt uzi pe spate, parcă au venit de la coasă! Nu știa bietul om că bișnița și contrabanda te fac să transpiri. Nu știa că grâul muncit cu sudoarea lui în arșiță, pe vânt sau ploaie e cumpărat la un preț de nimic și vândut cu altul mai mare de către domni cu papion și geantă diplomat care stau în birouri la umbra și răcoarea condiționatelor. A aflat că grâul e cumpărat ieftin iar pâinea noastră „cea de toate zilele” se vinde scump de nu-i ajuge pensia s-o cumpere o lună întreagă. Sudoarea lor de care vorbea unchiul Dumitru nu-i decât un jeg, secreția imoralității, a sfidării jignitoare la adresa țăranului. Se vor găsi, nu se îndoiește, câteva șomoiage de paie care să curețe spinările de murdării.
Peste câteva zile am aflat că lui Nea Dumitru i s-a furat calul care era prionit pe islaz. A mers și a reclamat la postul de miliție, iar aici i s-a spus că dacă știe cine e hoțul va primi doi cai, nu unul. A plecat acasă și a murit cu gândul la Mișu, calul lui, care l-a servit o viață, dar și cu gândul la șomoiogul de paie pentru frecat pe spate. Dumnezeu să-l odihnescă în pace !
Gheorghe Marinel