Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Lotca
Lotca este o ambarcațiune de dimensiuni mici, folosită în Delta Dunării sau pe diferitele brațe și bălți ale Dunării, destinată pescuitului, transportului de oameni și materiale pe distanțe mici, diferite activități sportive și de agrement. Lipovenii o numeau lotca, din rusescul Lodka, care înseamnă barcă de pescuit. Cu o formă asemănătoare și cu aceleași caracteristici ambarcațiunilor vikingilor (drakkar, corabie din Europa de Nord, anul 800 – 1100), lotca a fost sute de ani principalul mijloc de deplasare și a devenit unul dintre simbolurile deltei. Aceasta navighează în sistem de deplasament (nu are viteză mare), dar are o înaintare ușoară la un efort mic și, atunci când glisează pe luciul apei, vârful de dinainte (prora) rămâne stabil ca și poziție. Aceste bărci erau confecționate de dulgheri specializați în prelucrarea lemnăriei navelor și ambarcațiunilor, numiți marangozi (marangoz, denumire turcească, înainte de marangoz se numea dubar, atelier de dubărie).
Lotca are o structură de rezistență necesară pentru a ține scândurile (doagele) bărcii pe formă și a îi da rezistență. Prezintă coaste, având osatura transversală și cu o lungime mare față de lățimea ei. Partea de structură este construită din lemn de esență tare (stejar), iar corpul lotcii este căptușit cu scânduri din lemn de brad, pin, molid. Pinul este un arbore impregnat în rășină cu o densitate mare și care rezistă bine la putrezire. Fibrele rășinoaselor sunt mai elastice și se pot curba mult mai ușor pe structura corpului bărcii. Curbarea scândurilor se face la cald sau prin procedeul la rece. Lemnul folosit la bărci era lăsat 2-3 ani ca să se usuce lent, înainte să fie folosit.
A fost gândită să fie de formă lungă și îngustă pentru a transporta multă greutate și să se poată deplasa ușor prin apele cu iarbă. Chila este piesa cea mai importantă din structura unei bărci, care începe cu o piesă arcuită în partea din față (etrava), compusă din două piese prin îmbinare la jumătate. În partea din spate (etanbou) chila se termină cu o piesă tot din două piese arcuite și îmbinate la jumătate.
Coastele nu au aceeași formă, cele din partea de mijloc sunt foarte rotunjite și se numesc cuplu maestru, iar în față sunt de formă tot mai dreaptă. Acestea sunt construite din trei piese, partea de jos lipită de chilă se numește varangă, iar cea din partea de sus vârful coastelor, a treia piesă care prinde varanga de varful coastei se numește ”genunchiul”. Denumirea lotcii este dată de numărul de coaste pe care le are lotca. Coastele se numesc crevace sau crivace. Mărimea lotcii este dată de numărul de crivace. Marginea de sus, care îmbracă scândurile laterale, poartă numele de copastie și sunt din stejar, oferindu-i o mare rezistență corpului lotcii. De marginea lată erau prinse cuiele sau strapazanele de care se agăţau lopeţile făcute din stejar, salcie sau brad.
După construcția ei, golurile dintre scânduri se călăfătuiau cu câlţi îmbibați în catran, pentru ca apa să nu poată pătrunde, apoi era cătrănită toată, pentru a proteja lemnul de acțiunea apei, a soarelui și pentru a nu putrezi. Pentru a mări durata de exploatare a lotcii, se făceau aceste operațiuni de întreținere în fiecare an. Pentru scos apa din barcă se folosea „ispolul” din lemn de salcie, ca să nu roadă doagele bărcii. La pescuitul cu năvodul, pescarul avea la barcă și un vârtej care folosea la strânsul sforii.
Lotca este simbolul și mesagerul Deltei Dunării, dar și al mesteșugului tradițional românesc ce ne dezvăluie deosebita ingeniozitate şi complexitate a acestui vechi model de ambarcațiune utilizat pe meleagurile României chiar și în zilele noastre.
Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniu un astfel de obiect deosebit, care poate fi admirat în expoziția de bază ”La pas prin lumea satului”, în secțiunea „Ocupații tradiționale – pescuitul”.
Muzeograf Teofil Androne