Precum cea mai mare parte a continentului nostru, principalele sectoare de producție din Țările Române cuprind agricultura cu toate componentele sale. Cerealele cele mai cunoscute sunt: grâu de primăvară și de toamnă, mei, orz, ovăz, secară, sorg, hrișcă. În prima jumătate a secolului al XVII-lea este introdus în cultură și porumbul, însă pe suprafețe mici.
Legea 18 a fondului funciar nu le-a dat dreptul oamenilor să aibă în proprietete decât maxim 10 hectare. Mai târziu, când au venit la putere țărăniștii, legea a fost amendată și s-a permis să aibă în proprietate până la 50 de hectare.
Uneltele obișnuite pentru lucrul ogoarelor pornesc de la simple manuale: săpăliga, sapa, hârlețul, grebla, furca, la care se adaugă plugul cu și fără talpă. Recoltarea se făcea cu secera, uneori și cu coasa. Se treiera cu batoza, iar mai târziu se ara cu tractoare făcute la Brașov și se recolta cu combine făcute la București. Aici se făcea și semănători, dar cu timpul aceste fabrici au dispărut și utilajele agricole se importă.
Din cauza politicii falimentare a agriculturii de-a lungul anilor, seceta, ploile prea abundente, alunecările de teren, lipsa de apă la timp provocau mari deficiențe recoltelor cu urmarea firească: foametea. Cronicile fac dese mențiuni despre lichidarea sistemelor de irigații și a gospodăriilor colective, CAP-uri cum erau numite mai târziu. Datorită pământului foarte bun au început să apară investitorii străini. S-au vândut până acum străinilor peste 30 la sută din suprafața arabilă. Mai existau gospodăriile de stat, numite IAS, care au fost și ele lichidate.
La 20 martie 1543, Voievodul Țării Românești, Radu Poisie, confirmă lui Mircea și feciorilor săi mai multe proprietăți pe malul Lacului Amara și precizează: „când am cumpărat acele moșii au fost pline de pădure și copaci”. Cu vremea, aici au apărut vile ale celor care au slujit puterea.
De organizarea agriculturii în Țările Române se ocupau Direcțiile Județene, camerele agricole și Comisia pentru Agricultură din Camera Deputaților. De multe ori în fruntea acestor organisme erau numiți oameni care habar nu aveau de agricultură. Prețurile grânelor erau stabilite de domnitori. Mai târziu, ele s-au liberalizat. Țăranii nu aveau bani, pensiile erau mici, animalele mureau de foame. Nu aveau lemne de foc, apă în sat, medicamentele erau scumpe. Lipseau medicii.
Deodată a început războiul, rușii invadând Ucraina și au crescut brusc importurile din țara vecină. Din datele Institutului Național de Statistică, România a importat din Ucraina peste 900 000 tone de cereale în valoare de 241 milioane de euro. Un mare fermier român, Dimitrie Muscă, susține că dacă tranzitul cerealelor din Ucraina va continua, fermierii români vor intra în faliment. Sute de fermieri au protestat în fața Guvernului și Ministerului Agriculturii. Mulți au cerut demisia Ministrului Agriculturii. Situația țărănimii cunoaște o deteriorare continuă, determinată de lipsa despăgubirilor și majorărilor de prețuri la semințe, îngrășăminte și motorină.
Astfel, la 8 februarie 1907, în satul cu nume predestinat Flămânzi, izbucnește marea răscoală a țărănimii. Au fost împușcați 11000 de țărani. Despre cine a tras în ei, rămâne de văzut ca în… Decembrie 1989.
Gheorghe Marinel