“Acest articol va fi publicat în mai multe publicații, dacă tot ne-a stricat ziua, măcar să-l facem de râs, nu că ar trece de obrazul lui gros, ptiu, era să zic șorici…
„La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, conform unei vorbe din bătrâni, și ca să o citez pe Veronica Amuza: „am lăsat să se așeze sentimentele, puțin”, am să vă povestesc experiența inedită pe care am trăit-o la „Centrul cultural Cetate Port”, da, da, Cetatea lui Dinescu, impropriu spus centru cultural, prin modul în care am fost tratați noi, cei aproape douăzeci de scriitori care am avut proasta inspirație să organizăm un eveniment acolo, respectiv lansări de carte.
Să nu înțelegeți greșit, evenimentul era anunțat cu ceva timp înainte, nu ne-am dus ca neamurile proaste pe capul bietului om ca să îl prindem cu izmenele în vine. Ba mai mult, a fost sunat cu o zi înainte, s-a stabilit și meniul, pe banii noștri, nu voiam Doamne ferește să-i facem bietului om pagubă. Și insist pe „bietul om”, că așa s-a comportat, ca un biet amarât căruia i-au venit rudele în vizită și el nu avea ce să le pună pe masă. Deci, după cum vă spusei, na, că o dau pe oltenești, l-am prins nu cu izmenele în vine, l-am prins fără izmene. Mai mare rușinea.
Să o iau cu începutul. Am descins noi curajoși, printre câini și bălării, trupă mare, cu bagaje, cărți, chitare și alte instrumente de cântat că, na, aveam tot ce trebuie cu noi, doar eram hotărâți să ne simțim bine. Am luat-o din aproape în aproape, printr-un peisaj dezolant, praf, buruieni, părea un loc părăsit. M-am gândit că am ajuns în altă parte, dar aveam șeful de haită cu noi, pe domnul Gârleanu, care… mai știa drumul pe acolo. Am ajuns în fața muzeului (de fapt în aceeași clădire era și muzeu și bucătărie și pisici… de toate pentru toți), ne-am așezat și noi pe niște scaune pe care a trebuit să le ștergem cu șervețele umede, erau foarte murdare, și am așteptat… și am așteptat… cale de vreo jumătate de oră până când a luat act de prezența noastră o tanti sictirită, atât de sictirită de parcă era Dinescu. Am vrut să cumpărăm apă, repet, să cumpărăm, dar, aș. Nu aveau. Ne-au adus apă (cu siguranță de la chiuvetă), în niște borcane dubioase de sticlă.
Îl vedeam pe domnul Gârleanu cum se înnegrea pe măsură ce treceau minutele. Să fi trecut vreo trei sferturi de oră, poate mai mult, când unul dintre folkiștii care ne însoțeau a intrat să bage în priză un cablu pentru a începe să ne cânte și ce să vezi, prin spatele clădirii, Dinescu fugea ca o potârniche, cu una dintre mașinile care îi înlesnea fuga, să nu cumva să fie văzut de noi. Vreau să menționez că tăntica cu aere de matroană de lux ne-a spus că domnul Dinescu este plecat la o emisiune…
Buuun, asta e, am zis, mâncăm și noi ciorba și peștele, comandate cu o zi înainte și apoi, ne lansăm, ne pozăm, viața merge înainte și fără Dinescu, deși, deja eram tare dezamăgiți.
Dar nu asta era surpriza, că Dinescu a dat bir cu fugiții, nu. Surpriza era că… ioc ciorbă, ioc pește. Pe masa mare de lemn plină de praf, frunze și grăsimi neidentificate, ni s-au trântit în față niște farfurii cu o tocană… așa cum vedeți pe la televizor că gătește Dinescu, cu degetele alea pline de grăsime pe care și le mai îndeasă în gură cu câte ceva, din când în când, nu că m-am gândit că a făcut Dinescu tocana, nu, dar îmi imaginez că și troglodiții ăia de pe acolo gătesc la fel. Deci, tocana… grasă, neîncalzită cum trebuie, printre grăsimea închegată pluteau oase, zgârciuri și bucăți de grăsime, carnea trecuse pe la trei kilometri de tocană. A, și lângă ea, tot plutind în grăsimea ăia scârboasă, era mămăligă, dar știți cum arăta? Cine a trăit la țară și a mâncat mămăligă cu mălai adevărat, nu din ăla grișat de la pungă, știe cum arată o mămăligă preparată cu mălai necernut, da, era plină de tărâțe, n-am vrut să insist să văd dacă mai are și altceva, că deja greața mea atinsese cote alarmante. Unii chiar au încercat să mănânce, jur, dar… până la urmă, au renunțat. Așa că, până la urmă, am făcut ce ar fi făcut orice om normal, adică ne-am luat jucăriile și am plecat. Dacă am plătit tocana? Nuuuu, mamă ce rebeli am fost.
Asta a fost experiența noastră la centrul cultural cetate port. Am scris cu litere mici, la fel de mici cum a fost și Dinescu în timp ce-și lua tălpășița mișelește. Așa că, n-am să-i transmit: „Mircea, fă-te că lucrezi”, eu îi spun: „Mircea, fă-te că te duci la emisiune… dar așa… pe blat”.”
Nicoleta TUDOR
N.R. La cinci minute după postare, Mister… Facebook a… șters-o! Am postat-o și noi, Facebook… iar a șters-o! Explicatia “Se pare că ai încercat să strângi informații sensibile de la alți Utilizatori”. Sensibile pentru cine! Uite cum devine Facebook paznicul libertății de exprimare în presa românească!