Jurnalul unei emigrante (II)

Schimbarea din noi

Avionul se pregătea de aterizare. Iar mie, recunosc, mi se făcuse inima cât un purice.

Mă aşteptam la orice. Să fiu controlată şi în … suflet. Sau eventual să fiu oprită pe motiv că nu am ochi albaştri.

În schimb, persoana care era la controlul paşapoartelor, zâmbind, mi-a luat documentul, s-a uitat în el şi când mi la restituit mi-a spus cu un zâmbet cald: «Bine ai venit la Roma.»

După ce am ieşit din aeroport, mă tot uitam înapoi ca o idioată ca să văd dacă nu cumva fug carabinierii (poliția italiană) după mine.

Ajunsă în gara centrală – Termini – am hotărât să iau metroul până la hotel.

Primul şoc a fost momentul în care am coborât la linia de metrou care mă ducea în zona Coloseului. Aici am dat peste un grup de fete cu vârsta între 12 şi 17 ani. Vânau turiştii neatenți pentru a le goli buzunarele şi gențile. Norocul meu că vorbeam româneşte! Aşa am ințeles ce aveau de gând. Urcată în metrou, m-am aşezat departe de grupul «controloarelor de buzunare», întrebându-mă în sinea mea: «oare fetele astea au fost vreodată la şcoală?» După limbaj şi atitudine, părea că nu.

Credeam că am văzut tot ce putea fi mai urât, dar ăsta era doar începutul. La următoarea stație de metrou, s-a urcat un băiețel. Cred că avea vreo 12 ani. Avea un cărucior pe care era fixată cu sârmă: o boxă, un aparat mic (părea a fi un mixer pentru a pune muzică) şi o vioară. A luat vioara, a dat drumul la acel mixer şi cu o voce acută a spus: «Muie Italia şi buon giorno a tutti.» După care a început să cânte: «căsuța noastră, cuibuşor de nebunii…» Interpretarea cea mai oribilă pe care am auzit-o vreodată. Aşa am descoperit că în vagonul unde mă aflam eu erau şi câțiva români – asta pentru că râdeau tare şi erau foarte încântați de salutul de prost gust al acelui copil de etnie rromă. Am regretat în acel moment că nu am forța şi curajul de a mă duce la acei bărbați în toată firea şi să le şterg zâmbetul de pe față cu o palmă, spunându-le: «Nu râde, fraiere! In momentul ăsta nu îşi bate joc de Italia. Îşi bate joc de tine şi de țara ta, pentru că acest copil te reprezintă în lume.» O intâmplare grotească şi probabil că ar fi trebuit să râd şi eu aşa cum au făcut-o acei bărbaţi. Dar, îmi iubesc țara şi mă doare să ştiu şi să văd ce imagine urâtă şi distorsionată are România peste hotare.

Nu are importanță faptul că am plecat din țară! Chiar dacă pentru unii este echivalent cu a da bir cu fugiții. M-am născut în Romania şi indiferent de țara unde am locuit sau locuiesc, indiferent de cetățenia străină pe care o am sau nu, rădăcinile mele sunt şi vor rămâne pentru totdeauna române. Abia în acel moment am înțeles care este adevărata imagine a României peste hotare

Cu ceva ani în urmă, aflându-mă la Praga, am hotărât cu o colegă româncă să mergem să vedem piața de cristale de Bohemia. Nu am avut noroc! Pentru că la 5 minute după intrarea noastră în acea piață, un domn care se afla la prima masă unde erau expuse acele cristale, a început să strige: “Rumunski. Hoț. Afar”. Adică, români hoți, ieşiți afară. Şi am fost practic alungate din acea zonă. Abia atunci am înțeles de ce în magazinele din Germania aveam mereu lângă mine o persoană care mă urmărea ca o umbră. Vă vorbesc despre nişte realități care pe mine m-au lovit peste gură şi m-au lăsat fără cuvinte. Nu contează a cui este vina sau cine este responsabilul. Deşi cred că într-o oarecare măsură vina este a noastră a tuturor. Oricum, nu are nici un rost să te intrebi – şi totuşi cine este de vină??? De ce??? Vă dau un mic exemplu: au trecut 32 de ani de când România a devenit liberă și acele dosare secrete sunt încă o enigmă. 32 de ani, pentru mine reprezintă o perioadă destul de îndelungată, perioadă în care acele dosare au putut fi anulate, măsluite sau distruse. Astăzi, dezvăluirea lor nu ar fi nimic altceva decât praf în ochi şi probabil adevărul nu îl vom cunoaşte niciodată.

Nelson Mandela spunea: «Educația este arma cea mai puternică ce poate fi folosită pentru a schimba lumea». Din păcate, cei care conduc România de 32 de ani încoace au distrus sistemul de învățământ. Și nu numai.

Trăim toți cu speranța unei vieți mai decente. Iar pentru asta mulți dintre noi sunt conştienți că este nevoie de o schimbare.

(va continua)

Elen Lazarus

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved